|
|||||||
|
|
|
|||||
|
|
|||||||
Întârziata vestire
- poeme -
Întârziata vestire
Prea multa cenusa si vin din Efes Evolutii de ceara ascund Anotimp fara rost si ruga ades Ce mai esti, ce mai e, ce mai sunt? Asfintit rupt în graba din calendar Gaunos adapost din povesti Te ajunge ultimul tren în zadar Ce mai e, ce mai sunt, ce mai esti? Ruine pe rând acordând sanse noi Si rostirea de când si de ce Copil leganat pe picior de razboi Ce mai sunt, ce mai esti, ce mai e?
Respira lânga mine tacerea-mi si timpul din scorburi apare Stii nu mai astept singur înserarea si nici ciudat prin somn nu mai sunt E ora când dorul îmi creste îmi creste iar noaptea se cuibareste prin mine tânara sa moara Ce albastru tâsneste dorul din trupu-mi ca un murmur de fecunda ploaie de vara Ramâi liniste aici lânga mine sa despletim inocente himere sub marul ce-si pleaca din nou crengile grele de parca ceru-i sub el si-ar vrea sa se scalde-n lumina Ramâi iar din de altadata tacerea cuvintelor mele sa adunam împreuna frunza diminetii picurata pe tâmpla
Verde vale de rai Nepascuta de cai Undeva tu erai Doar a mea. Ce miros de pelin Într-un spatiu divin Un noptatic suspin Cuprindea. Cer albastru suind Pe miresme plutind Visul meu unduind Steaua mea. Vale rupta din rai Ce frumoasa erai Numai tu ma stiai Numai ea.
Din mari asezari de lumina si oameni am cunoscut umbra umeda a fruntii Un singur os eram cicatrizat adânc de himere contemplate în altar de eter Vântul aprig mai sufla pe la spate iar penumbra se pravalea în amintiri peregrine Cine ca mine mai ratacea pe atunci timpul O oameni nu asteptati solul neîntors caci lungi stoluri de destine se prabusesc când îsi încheie drumul cu o zi în urma Nici framântatele gânduri nu lasati sa mântuie noaptea Mereu voi sunteti capatul orei nenascute si iubirea doar prin voi încolteste
Sunt nebun murmurând beethoven
Sunt nebun murmurând beethoven Logodit cu o larma celesta Ma lipsesc si de ultimul tren Sa ascult mângâierea funesta Bezna are bataie de clopot Sunt nebun murmurând beethoven Aud linistea apei în clocot Suspinând suierat un refren Si în soapta închin un catren Prea des nascocitei mele iubiri Sunt nebun murmurând beethoven Înfruntând în amurg amagiri Chem vulcani sa-mi astâmpere dorul Prin gradini ratacit în Eden Ce frumos ma strabate fiorul Sunt nebun murmurând beethoven
Fragmentata mea generatie e pe duca siroaie de biti se preling din memoria ei bucati inegale se tot cauta între ele nimic nu se integreaza în timp si în spatiu nimic nu se pierde nimic nu se adaoga ci totul ramâne petrecut ca un quadrat arhimedic silit sa-si recunoasca nepasarea ca o neputincioasa chackra mult mult prea echidistanta precum goliciunea nebotezatului gând infinit repetat pentru cine
Demonstrasem ca alef nu-i alef asa cum sperau putini filozofi cifre minuscule încifrau descifrau mi-a fost dat un fief de ascunse izvoare merita pesemne timpul pierdut printre muntii de semne sa nu dispar linistit la culcare ochiul meu avea o mie de irisi convergenta uniforma curgea picuri picuri mâini încordate am închis în trei plicuri si le-am trimis ca pe o singura piesa de succes la aceeasi adresa Presedintele demonstratiei mondiale era ocupat sau poate prea mândru si demn nu mi-a dat nici atunci nici acum nici un semn singur aveam sa descopar o nenorocita eroare în singura mea noapte de însingurare de la nord mai la nord prea adânc operasem o axioma pe cord O neliniste aripi câte una mi-a sfâsiat prin crestet zvâcneau miliarde de fluturi rebeli cu o racoare perfida de aburi cerberi ce pacat vai ce pacat ca nu a fost într-o vineri sa fi putut îndrepta din greseli Orthos m-a trimis într-un fel de exil motivat dintr-o lunga anamneza ecuatia mea avea un semn mutilat dar cu toate acestea o zi am fost o celebra ipoteza Nu asa mi-am dorit încheierea acum ratacesc precum un Tagore resemnat atât de vinovat de-atâtea treceri cu vederea
Vai iubita iubire discreta Spre tine la tine sa zbor Sa plutesc din planeta-n planeta Sa urc sa tot urc sa cobor Si îndata odata cu luna În brate pe brate-o vei sti Vor suna rasuna inimi una Iubire iubita vei fi Numai inima inima-ti plina Va fi ne va fi adapost Ocroti-ne-va luna divina Iubire iubita cu rost Îti voi da îmi vei da numai stele Pierduti rataci-vom poteci Arcui-se-va timpul prin ele Iubire iubita pe veci.
Într-o zi am surprins oglindindu-se în mine oglinda mea iar eu tulburat ca un vis trecator îi inversam bezmetic stânga cu dreapta Parea ca ma ia în serios se saluta în mine frumos si-si zicea ce suflet de argint vad ca într-o pasare ratacita si vesnic fidela Se strecura pe sub linistea mea si-mi rascolea melancolii ascunse Umbla prin viata mea ca printr-un castel darapanat ba mi-a descoperit si câteva rani proaspete nu stiu de unde si cum aparusera ici colo Nici un petic de trup teafar nu aveam unde sa-mi adapostesc sufletul aratam ca o carte de toti rasfoita Singura oglinda mi-a spus problema ta e la tine în tâmpla
Tot mai sper ca-s nascut pe-o planeta straina Ca un sfinx singuratec si sacru-n desert Ca o lampa cu gâtul prelung si inert Tot mai sper ca nu port nici o vina Pe tata demult nu prea l-am stiut a ma sti Si-l iubesc si acum atât de departe Sunt singurul lumii aceste desarte De mama mi-e dor în fiece zi Mi-am ales un drum lung de dincolo de timpuri Nu ma las prea usor de durere învins Înca pâlpâie lampa cu gâtul aprins Mai strabat miscatoare nisipuri În biserici multimi îsi fac loc sa se-nchine Ma vântura gândul închis în odaie Gâtul lampii mai are zvâcniri de vapaie Niste cruci se îndoaie în mine Pe patul meu se asterne o noapte rece Departe bat clopote prelung si subtil Biata lampa anunta ceva din fitil Cel prea mult asteptat nu va trece.
Ispititi de ei însisi oamenii se regasesc peste noapte în fata migrenelor lumii ca serpi parasiti de lumina în policromele amurgului vesnic Se razletesc peste uitari altele noi în mijlocul noptii termale prin undita pescarul se îndragosteste de pestii sai uitând pesemne talazuri de umbra îngramadindu-se peste jocuri de alge Despletita sub luna când umbra noptii se aduna în scorburi apare suava fata din ape Sclavul ochi de pescar germina adânc destramarea precum un Ovidiu exilat silit sa-si recunoasca singuratatea Atâta liniste-i pe malul marii iar oamenii ispititi de ei însisi uita
Cotidianul acesta nu mai are nici un punct de vedere o bucata de încredere a fost rupta din el si face naveta de la un capat la altul prin mine. Noaptea se tot catara pe încrengaturile mele umbla de colo colo ca umbra unui nebun neidentificat. Dar cel mai mult ma doare când îmi strica peste zi câte o oglinda majora. Mai bine e când doarme mama ei de opozitie cuminte.
De ce sevele nu urca în tulpini de salcâmi primavara Unde e iarba cu umerii dezveliti în ploaie Nu aud al izvoarelor susur iesind din adâncuri Nu aud al cornului tipat nu aud nici glasul privighetorii Nu simt firicele calde de nisip sub talpile goale si nici rasuflarea caprioarei în adieri blânde Nu vad decât pasi în zapezi înghetate Stau în fata timpului si el ma fura
Frigul se strecoara prin ochiul deschis în inima mea Amortita pleoapa dezveleste un vis din muntii de nea Februarie dârdâie ca un suflator în alamuri de ger Flori în ferestre suspina de dor pâna ce pier Mocneste o gura eterna de mult înghetatul cuvânt Cu inima strânsa ma aplec sa-l ascult adânc la pamânt Bucuria tâsneste din trupu-mi de nea muntii mei sunt mai grei Mai alerg undeva între un fulg si o stea calare pe zei.
Te stiu aproape în contur de lactee cu zvâcnire de portocala necoapta îti culeg lianele din împrejurul umerilor uitati în arcuire peste dimineata crinilor iar din gradina frumoasa prelungit îti strivesc pe buze tainuitele arsiti.
Iubito, suntem un triunghi Cu laturi perfect neegale Eu, tu si noi Tu, noi si eu Noi, eu si tu Fiecare cu fiecarele sale Avem unghiuri ascutite si lungi În care amestecam Încordate clipele noastre Vinovat fiecare avem câte un colt Iar noi amândoi avem doua În fiecare am depus câte o speranta Abia învatam sa fim Pe singura latura a noastra imposibila Si ne rostogolim ca o roata Curmând cuvinte mirific Pe ipotetice vârfuri perfecte Cine va descoperi oare Primul din noi ortocentrul iubirii?
Gândurile se mai arcuiesc peste noapte iar zborul de flacari albastre mai luneca prin inefabile spatii Înca mai sunt cu turma de oameni peste huma pierduta-n ninsoare de muguri Astept clipa când lumina se va îngramadi peste umbra voi fi inocent în bratele sale si am sa ma fac vinovat de tot ce-n spatiul meu nu s-a facut minune E timpul ca tâmpla sa se desprinda de vis si sa întâmpine în zori aurora
Nu stiu cum voi sfârsi noaptea asta Framântarile mele-s nebune Mi-e teama sa închid si fereastra Doar prin ea poti patrunde la mine Simtire mult prea des capilara De ce ma atotprefaci în pribeag Într-un punct ratacit pe afara Un Galilei sprijinit în toiag Ce pacat ce pacat ca se moare Toiagul misca astre divine Sacerdotii revin din uitare Prin spatii de mult rupte din mine
Asadar nu mai exista nopti cuibarite pe gânduri Se încovoaie de muguri lancile vântului As vrea sa fiu mugur singur sa ma dezleg din încolacirea primului vânt si sa încoltesc din dorul sevelor coapte Dar pasarea Sa-i pastram dorul întoarcerii pe aceeasi creanga
Sunt singurul apei, valul ma trage Largul albastru promite ceva Nu sunt pescarusi, nu sunt nici catarge Din mâini nu voi da Si nici din picioare Tarmu-i departe – adâncul ma vrea. Subtirele apei patrunde în mine Inima-i plina de valuri deja Fapturi mici si reci îmi alearga prin vine Flamândele ma vor rupe cumva. Nu doare nimic si nu pare decât Ca sunt singur, ca nu mai sunt si atât.
Curg zboruri de pasari si curând se vor dezgheta neostoitele havuze De ce iubesc cuvintele tale primavara De ce sub arcul îngalbenit de soare îmi plec fruntea alba peste musuroaiele lumii Substanta ta creste cu iarba-nceputa din izvorul vesnic aproape iar din întinderi de albastru frunzele aduna verdeata sângele-mi danseaza cu iarba si gândesc la nepieire de astri
Ramâi la marginea zilei, iubito când stropi de lumina se cuibaresc cu sclipire de fosfor pe umerii tai arcuiti ca undele vremii curând vom fi patrunsi de inefabil livida nemiscarea va deveni tacere si vom uita de noi ne vom împreuna palmele ca doua toarte de amfora si neclintiti vom ramâne sub cer precum un stâlp de poarta apolina
Ca o unda fluida noaptea dispare în cercuri învinsa în extreme curburi de sabia avida a timpului Din fluxul formelor ei numai chemarea visului de taceri si idei e mai presus abisului Am masurat orele stoarse din seve pe creste argintii atunci când apar zarile cu raze de soare târzii
Forfota mare în oras Toti muritorii se pregatesc sa moara Fiecare îsi asterne un capat de lume La cap Câte o batista doua Câte putin Si atât. În rest se moare în liniste.
Axa lumii se rostogoleste la picioarele tale se zbate în exil timpul nenascut de veacuri asteptându-te lumina tu o vei sti pe buze când adorm tineri copacii zâmbetul îti va trada fire necoapte vei pastra pe retina lumina cucutei înfrigurând inimi Sa nu taci nimeni n-a existat fara sa spuna ceva Toti mortii vorbesc
autobuzul acesta ma duce departe e cale lunga de mers asa mi se spune timp am berechet de ce sa-l pierd doar n-oi sta degeaba atâta vreme doamne fereste îmi vine asa si m-apuc sa scriu cu degetul pe geam desenez un cerc scriu un cuvânt doua ce-mi trece prin cap mai si sterg si curat cu dosul palmei câte un cuvânt ce nu-mi place nu pare la locul lui sau suna prea tipator când îl fredonez si nu se aude cum trebuie din cauza motorului aburesc geamul si scriu din nou stau pe roata si ades îmi tremura mâna mai si gresesc iara sterg si scriu iar vecinul de banca trage de mult cu coada ochiului ma întreaba ce fac îi spun ca scriu ce-mi trece prin minte atunci el se burzuluieste la mine îi arata si doamnei din spate dar aceasta nu vede nimic si ma întreaba unde am scris citeste-mi si mie un cuvânt vecinul nu se lasa cu una cu doua ma cearta mai tare ca de ce scriu de ce mâzgalesc geamul cu degetul sa nu fie scris ceva despre el mai s-o încurc în clipa aceea noroc de sofer ca a intervenit la timp zicând lasati-l oameni buni în pace ca asa-i place lui doar nu strica geamul autobuzul mai si merge cu noi iar eu scriu mai departe fara oprire pâna la capat am de gând sa termin un capitol al calatoriei mele de m-o tine degetul caci vecinul meu s-a mutat mai în spate suparat doamne probabil pe cuvintele mele
Traiul meu suprapus peste doua veacuri pofta de leacuri a tot poftit M-am tot certat cu toate legile lumii si rostul glumii nu l-am simtit Am fost lut primitiv în apneic sistem precum un blestem am ratacit Netalmacite armonii din univers am surprins în vers de necitit Profetiile mele au fost desarte himere moarte timp irosit Noroc ca mi-a dat Dumnezeu multa minte sa am aminte sa fi iubitSa fi iubit
Treceai Treceai niciodata ca atunci dinspre singura lume a noastra încovoiata amiaza prin ruga retinei licarire aureolata de struguri Ce-a fost? Chiar azi mi-ai fluturat o soapta straina poticnire amara de drum
E atât de ciudata uitarea încât numai timpul o masoara centima cu centima fara lacomie si fara abuz mereu fara sens. Umbrele mele se destrama ca visele dimineata. Nimic nu e singur neavând un nebun al inimii un poet care sa redezminta totul ca si când Nimic nu a fost ca si cum Nimicul ramâne. <<Nimicul
Simt o durere pentru zgomotele lumii care îmi sparg timpanele Simt o durere pentru întunericul lumii care îmi înnegreste retina Simt o durere pentru gândurile negre ale lumii ce-mi distrug arborele vietii Adeseori placerile mele ma dor placerile altora ma înspaimânta Traind aievea stiu ce voi fi dupa moarte Nestiind ce am fost înainte de-a ma naste.
Mama se împarte la doi la trei si la patru si asa mai departe mereu fara rest. Ce numar perfect este mama totdeauna egala cu suma divizorilor ei! Mama se împarte începând cu unu si cu cât împartitorii devin mai multi tot mai putina ramâne mama. Singura diviziune imposibila pentru mama este cumplita împartire prin zero.
Trupul adus de maree cu chip de amfora la marginea elipsei de tara si-a scris umbra pe nisip victorios ca o duna sirenele pieptului si-a spart spre vaile de departea cealalta a lumii Ore la o margine dincolo pamânt S-a plecat noaptea cu flaute sa deschida trupuri de arbori adormiti peste ore vapaia dorintei a sunat din trupuri ca o scoica în fata vântului niciodata nascut pe mare
Mai simt calcata iarba de tine iubito Umbra moale miroase a urme de cerb Prea timid asternut pasul tau ingognito Reînvie blestemul acela superb. Mai simt calcata iarba iubito de tine Nedorita ispita ma paste firesc Dar noptatice valuri îmi curg pe retine Si mai des, tot mai des amintiri ratacesc. Mai simt calcata iarba dar nu mai pot iubi Tu ai fost, nu mai esti, nu mai fi.
Dorul tresalta din muguri de lumina imitând piruiete albastre prin ore singura iarba a trebuit sa creasca muindu-si degetele firave în izvorul vesnic aproape se cuvine închinare aceluia care zilnic îi daruie viata din soare Oamenii s-au obisnuit cu tarâna înrourata sub talpi de aceea nu mai pacalesc timpul încolacit din iarna în jurul gleznelor pesemne au stiut sa aleaga ce este deopotriva cu ei
Lepadati-ma oameni de crudul meu gând Ca o torta uitata în mine arzând Nefireasca lumina pâlpâind nefiresc Nu mai stiu daca gândul mai e omenesc Nu mai cred ca speranta ma poate salva Nu mai vad daca chakra înseamna ceva Ce lianturi pustii de la pur pân la met Ce-a ramas de la zei din stravechi Egipet Strig la voi si degeaba auzu-i pustiu Ce mai sunt e acum ca si cum nu mai stiu.
Asadar macar odata Poate rar chiar niciodata Pe deplin adeseori Mai precis de multe ori Prin urmare nicidecum Deseori abia acum Deocamdata doar atât Pe de rost numaidecât Astfel destul de frecvent Aproape suficient Desi prea adverbial Nimic parca nebanal.
Într-o zi un poet ratacind pe o mare într-un vers desuet va rosti o-ntrebare De unde vine dorul atât de aproape sa ramâna pamânt între ape? Un poet s-a pierdut ce poeme dispar între tarmuri de lut timpul e tot mai rar.
E înca lumina sa-mi trimit trupul la culcare De s-ar împlini astrul acesta cu mintea mea lucrânda scormoni-voi ideea pe tâmple iarasi va apasa tacerea lunii mâinile strânge-voi la piept sa nu-mi pierd marmora carnii Timpul de va amurgi pe retine setea-mi va exprima izvoarele din experienta albastrelor dune spre mine privirea de vei întoarce ostoit voi fi precum luntrasul în mijlocul marii setos de tarâna
Dezgropam arbori tineri cu dintii Pietre largi dimprejur adunam Toamna-mi sugea ochiul mintii Si fugeam, si fugeam, si fugeam Pravalit în arida visare În mine somn de ecouri purtam Galaxii îmi suflau în spinare Si fugeam, si fugeam, si fugeam Aveam batrâni melancolici pe creier Cu vointa de ei ma rupeam Frigul tâsnea prin criuri de greier Si fugeam, si fugeam, si fugeam Ma-ntreceam în viteza cu bezna Doar o sfera eram, doar o sfera eram Clipa marunta îmi sfâsia glezna Si fugeam, si fugeam, si fugeam
Cine n-a uitat sa-si îndrepte cugetul spre samânta elina si cine n-a stiut vechile fluvii sorbind trecerea noastra Aceasta unica durere sugrumând buimace trude vei spune ca moare undeva când samânta se rasplateste pe sine din coltii subtiri dezgoliti pentru coacere Atunci încumeta-ti bratul sa urce semet spre mântuire
lui Nichita Stanescu
Prea singur sunt între godeliene sabii Spargând evaluând necunoscute sfere Am izbavit prea mult pustiite corabii Iar omul cetatii m-a robit în tacere Am sedus minti cu logiciene deprinderi Pe Einstein l-am ucis cu inductii rebele Am supus legi prin aspatiale întinderi Si ani astronomici am zidit peste ele Reneg azi definirea exacta de numar Închid soarta lumii în sertar fara cheie Sunt zei care poarta framântarea pe umar Dau totul pe un singur surâs de femeie
Prin albastre si negre cristaluri în noaptea de toamna sunetul singur se prelungeste sub copacii mai rari decât pe câmpie iar fumul dinspre munte prefigureaza semnele lumii Stii Atâta fericire poate sa te laude când pe trotuare se dezvelesc amortite lumini Si sunt distante egale între mine si tine mai tineri suntem decât clipa nenascuta si mai eroi decât visele noastre Totul e ca un vis
mama mea cea demulta si trista am nevoie de tine o data pe zi nu mai stiu de iubire exista deznadejdea ma poate strivi degeaba ma ascund în oglinda trupul ma apasa din ce în ce mai greu numai vulturi în ochi se perinda nici sfântul gând nu mai este al meu pârjolite sunt tarmuri în mine de maluri ma sprijin mereu fara puteri caut o mâna întinsa de cine ziua de mâine va fi precum ieri iubire n-am aflat de o vreme sunt singur ca un rau incurabil si trist tot astept cineva sa ma cheme si ma mir mereu ma mir ca exist
Exilul Ce-i drept prea singur mi-am ales exilul am ratacit tacerea sa ma urce cu sensul ei taiat ba rupt nu mai scânteie pentru mine astept dar frigul rece dinspre iarna cu lampase de exil în frunte. <<
>
Renaste speranta-n copil nenascut Cu mâini ratacinde si chakra de lut Amagire de mugur dinspre amurg, Lumina de ceara aprinsa pe rug, Banala plecare visata de om, Adânca uitare-ntr-un biet axiom, Ciudata chemare în vechi adapost Învie în suflet din lumi fara rost, Ex nihilo nihil doar pentru naluci Ce oameni, ce soarta vedeti voi pe cruci?
De mult n-ai trecut pe la mine, Durere! Te-am nimerit la radacina oare? <<Dorinta
Picura dorul care ma frange Curge izvorul uitarea plânge Frunza în spuza pe creanga de tei Rumpe o muza în trecerea ei Noaptea învinsa se scurge firav Iarba surprinsa rasare suav Tresalta dorul pe dealul pustiu Dulce amorul mai e înca viu Glasul de piatra rupe suspine Lira uitata vino la mine
Vânt Cuvânt Leagan de ciuturi Rascolire de fluturi Crude saruturi Descânt. Vânt Cuvânt Tremur de roua Încordare când ploua Speranta noua Crescând. <<Vânt cuvânt
Trecea un mort pe sub fereastra mea Si nu avea cortegiu funerar Inima-n piept îmi deveni mai grea La gândul vietii mele de hoinar. Trecea un mort pe sub fereastra mea Iar sufletu-i zburda prin vesnicii, Nu avea haine si nici trup n-avea, Doar strabatea cararile pustii. Trecea un mort pe sub fereastra mea, Zbura pe sus, nu se vedea defel Plutea frumos, ce singur mai era! Era tacut, eram doar eu cu el.
Searbada prezenta de gheata în tine mi-am cunoscut amintirea ivita dincolo de prima ta racire ca umbra pierduta în dimineata dar goliciunea ta fireasca ce dulce-mi e si esti mereu de fata la recea împotrivire cu chipul altul decât cel stiut.
Urcam un munte cvadrilat În vârful lui vroiam s-ajung De-acolo sus m-as fi uitat Sa vad departele mai lung, Simteam ca as putea s-o fac Aveam în sânge aripi noi Dar îngeri ma trageau 'napoi Pamântului sarac, Un con de stele doar vedeam Roind în spatiul plutitor Si ameteam, si ameteam De secole de dor, Cerseam doar clipei cele reci O lacrima sa pot stârni De-acolo sus de va veni Pe vesnice poteci. O toga mi-era adapost Vâsleam prin haos fara rost Negam si iarasi înviam, Ma amageam, ma amageam, Astrii se-ndepartau usor Ornicele bateau pe loc, Ar fi fost loc, ar fi fost loc Sa-ncap si eu sa mor Nu-i un amurg, nu era vis Ma rataceam adeseori Plimbam ideea-n paradis Si pârghia la subtiori, Astrii priveau doar între ei Cu-n singur ochi, un singur tel Munte nu mai era defel Doar bietul Galilei.
mama îti spun am devenit bolnav de o vreme un rau în mine zace toti doctorii din lume n-au ce-mi face iar eu ma simt din ce în ce mai grav le dau si bani le dau de toate cele le cer sa-si faca treaba cât mai bine dar nu prea pot durerea sa-mi aline iar uneori le-arunc cuvinte grele tu nu mai esti simt lipsa ta anume iubirea cea mereu mângâietoare pe palma ta atotvindecatoare as da acum toti doctorii din lume
Au picurat din pestera pustie Tacute lacrimi pasilor pierduti Iar din izvoru-ntunecatei grote Se mai aud si astazi stropi cazuti Pamântule ce tainuiesti milenii Substanta-n care unda si-a construit izvorul Si murmurul s-a împletit cu dorul De ce-o ascunzi în umbra vremii? Stiu dar ca primul tau izvor A fost eterna seva din adâncuri Unde nimic nu poate-ajunge Decât eruptia de gânduri
Am cumparat o bucata de luna
Am cumparat o bucata de luna vindea un nebun convenabil teren cu acte în regula Nu mi-am propus nimic sa construiesc o casa ceva care sa zboare (pe luna se pluteste uneori!) în schimb am terenul meu premarcat iubita mea proprietate un loc al meu unde voi vrea sa ma odihnesc Sunt vecin cu Venus la miazazi (ce uimita a fost!) ne trimitem deseori noaptea emailuri tandre Înspre miazanoapte am vecin un pamântean de-al meu (nu i-am vazut niciodata fata!) are omul o placuta ruginita la vedere for sale leganându-se în adieri siderale La rasarit mi-e vecin soarele almageste iar la apus nu e nimeni pentru stiutul motiv ca nu exista apus Pe Venus o vad în fiecare dimineata nuda face plaja în gradina mea prafuita pe un cearceaf de raze sinodice (ce priveliste minunata!) ma si gândesc la luna mea de miere nimic nu dori-voi mai mult
E ora sase, tata, ti-amintesti? Straluminarea-mi intra-n asternut Ti-as scrie-un vers aproape pe nimic, Ti-as da poemul meu de la debut În drumul tau spre treaba sa-l citesti Numai ma lasa sa mai dorm un pic! Si azi as vrea sa-ti pot spune la fel Mai dorm, veghindu-mi visul de poet, Scriu tot mai rar, aproape nu mai pot, Privesc la chipul tau dintr-un portret Dar ce pacat, tu nu mai esti defel! De-ai fi, cu tine-as merge peste tot!
Uneori îi era atât de frica singur sa copilareasca încât tipa dupa mine amagindu-ma cu tot felul de jucarii plictisitoare pe care le ascundeam câte una într-o groapa victorian le aruncam într-o groapa asa mai uitam ca se tinea scai dupa mine Uneori îi era atât de frica singur sa întinereasca încât striga dupa mine aducându-mi tot felul de injurii pe nerasuflate le aducea ma trageam lânga el încetul cu încetul cu pasi precauti aproape ca ne atingeam Uneori îi era atât de frica singur sa îmbatrâneasca încât ma cauta pe lânga el gândindu-ma prin preajma adulmeca iertarea cu degetele si ma ruga sa-i fiu aproapele Rareori reuseam sa scap desprinsul era ca o mana cereasca
Din ce haosuri s-a rotunjit iubirea aceasta sunt înca plin de incertitudini albastre inima-i ca o sfera desfasurata pe bolti aprinse cu-n ochi cuprinzând numai stele scânteietoare stele cu pasari albe zburând împrejur le-as aduce pe toate în dormitorul meu si-n vis dimineata voi înalta curcubeie de ce iubire dai iara navala în mine hai vino de data asta îti voi numara mai atent restul de zile cine poate stavili risipirea aceasta prea multa iubire iubito iubite
Dezgolind imuna liniste de razlete deprinderi îti numar împlinirea pasului pe nepasarea tavanului alimentat cu întindere buimaca întindere si lumea ta se termina undeva aici în mine peste exod de salbatice doruri ropot de auricole nestavilit de nepasarea ta. <<Nepasare
Undeva, cândva, cineva Era cu mine, cu mine era Eram cu ea, cu ea eram Si-o iubeam, si-o iubeam, si-o iubeam. De unde, de când, de cine În mine se afla, se afla în mine Eram acolo, acolo eram Si iubeam, si iubeam, si iubeam.
- memoriu Piroboridavei -
Timpul si-a lasat umbra amara Pe ziduri si stânci stravezii Unde secreta doar nemiscarea În labirinturi de piatra pustii. Aici sunt doar visuri uitate Si lacrimi cazute pe piatra Sunt doar asteptari de vecie Ale solului ispitei la poarta. Doar tacerea în cercuri rasare Din cuprinderea noptii pagâne La marginea orei uitata pe muguri În semisfera singuratatii stapâne. Timpul si-a lasat umbra amara Pe ziduri si stânci stravezii Unde secreta doar nemiscarea În labirinturi de piatra pustii.
De zori asteptat dintr-odata cerul a frematat În cuiburi frunze aprinse pe rând cad învinse Vibrari de copaci au trezit multi gândaci Cocorii au reconstruit la loc triunghiul ascutit Încovoiat peste huma s-a întins un sarpe de guma Talazuri de lumina s-au dezvelit în surdina Maluri si ape s-au trezit buimace de somnul sfârsit. Veti spune veti spune de unde asta anume ? Nimic nu mai e adormit caci a fost un alt rasarit.
Se-ndoaie plopul în coltul gradinii Cad frunze aprinse furate de vânt Oftarea sihastra a zilelor scurte O simt lânga mine-adormita în gând. Cutremurat de-o veche amintire A bucuriei de odinioara La geamul de sub streasina uscata Ascult taisul vântului afara. Si urmaresc din casa trecatorii Pâna dispar în cercuri mici în zare Ma întristez la gândul înserarii, La toamna revenita pe carare.
Si totusi visam curgerea timpului când înserarea ma surprindea pe creasta Olimpului când nepasatorul Icar pe retine tremura ca roua pe frunza din mine Cautam un nume aceluia care ma trezea din adânca visare Si totusi învaluit în pânzele noptii simteam cum peste mine se prabusesc sacerdotii cum în scorburi orele de luna sunt atrase cu sete de duna n-am stiut nu stiam ca am fost ca eram
Stii tu, amice, când din deal curgea suvoi de ape Iar noi, cu talpile-n noroi, luptam sa nu ne scape Gramezi de frunze moi si reci, siroi de dude coapte Le adunam uzi si voiosi pâna târziu în noapte? Rupeam din salcii crengi si foi, din mal bucati de huma Sa astupam cu ele-n drum suvoi pletos de spuma Ti-aduci aminte cum pe deal mai fluierau ciobanii Când ora lupilor sosea? Ce iute-au trecut anii! Am trecut ieri pe-acolo iar, am zabovit o clipa Ciobanii s-au mutat mai sus, în vale-i doar o râpa Pâna în apa atârnau crengi de salcii batrâne Stii? Pentru-o clipa am crezut ca tu erai cu mine!
Coperta si tehnoredactare: Lina Cârligeanu Culegere si corectura: Daniela NeculaiÎntârziata vestire - 2002 - ISBN 973-0-02794-3
Copyright © 2002 - Petre Rau - Toate drepturile rezervate autorului