Aurica Rau - Proza

Free Web Hosting Provider - Web Hosting - E-commerce - High Speed Internet - Free Web Page

Vara s-a dus. O toamnã scurtã si ploioasã a urmat-o. Constantin Rãchieru nu a avut tihnã pânã nu si-a vãzut recolta în ogradã. A urcat-o apoi în podul casei. Era multumit. Un singur lucru îl mai îngrijora si îi alunga somnul noaptea: iarna era aproape iar pãtulul cu lemne era aproape gol. "De n-ar ninge, gândi el, mâine noapte m-oi duce dupã un cãrut de lemne."
Cu acest gând se mai linisti. Dar nu reusi sã adoarmã. Din nou ziua aceea îi stãruia în minte.

        Pãmântul a fiert ca într-un cazan urias, acoperit. Soarele abia a apus. Focul din cer s-a stins. Dar aerul si colbul de pe ulitã mai dogoreau încã. Istovit si îngândurat, Constantin se întorcea din tarinã. Îsi purta pe umãr sapa, în coada cãreia stãtea atârnatã trãistuta cu blidul gol. Ochii lui, ca douã picãturi de cer senin, luminau obrazul supt, dogorit de soare. "Ai ochi frumosi, Constantine! Ochi de pustnic!" îi spusese într-o searã, demult, Ioana. "Ochi de pustnic? Pãrintele sihastru de la Sihla ce ochi albastri si frumosi avea!" gândi Constantin. Cãldura, pãmântul tare ca piatra, gândul la Ioana care zãcea bolnavã acasã, grija pentru cei cinci copii ai lor, i-au stors toate puterile. Noroc de firicelul de apã ce curgea din buza râpei pe pãmântul lui, cã i-a mai rãcorit sufletul. Crãpãturile din talpã îl mai dureau încã, cele din palmã la fel. Toatã ziua aceea se rugase: "Doamne, mântuie pãmântul ãsta cu o burã de ploaie!"
        Abia în drum spre casã, când privi spre cer, vãzu cã Dumnezeu îi dãdea primul semn cã i-a auzit ruga. Câtiva nori rãzleti atineau calea stelelor sã nu rãsarã. "Dã, Doamne!" mai zise cu glas tare si cu evlavie îsi fãcu cruce.
        De dupã dealul întunecat apãru turla bisericii. Un dangãt de clopot tânguitor rãni linistea serii. Durerea toatã se adunã în el: "Ioana!" Grãbi pasul. În dreptul bisericii se opri si se rugã. "Îti multumesc, Doamne, pentru ajutorul dat nouã azi si dintotdeauna! Ajutã-ne sã trecem peste toate încercãrile tale, cu credintã!". Se aplecã si sãrutã crucea de lemn. Pe chip i se asternu împãcarea. Porni din nou cãtre casã.
        De dupã porti îl lãtrau câinii. Luminile din ferestre erau stinse. Deschise poarta de la drum si pãsi pe aleea ce se stingea în portita casei. Numai la fereastra odãii de la vale se vedea o luminitã. "O fi lampa, o fi lumânarea?" se întrebã. Portita de la curte scârtâi si îl fãcu sã tresarã: “Parcã plânge Iliutã!” Din pridvor coborî o fetitã care alergã spre el.
        - Tãtucã, tãtucã, mãmuca bãtrânã a zis cã... mãmuca noastrã o sã moarã! spuse ea nevinovatã.
        - Marie, parcã plânge Ilie, îi zise el ocolind un rãspuns pe care fetita îl astepta. I-o fi foame!
        - Nu plânge, tãtucã. Iliutã doarme. I-am dat sã mãnânce, l-am înfãsat, l-am legãnat, iar acum doarme, mai spuse copila.
        - Mergi, dar, de te culcã si tu, Marie!
        - Dar mãmuca?
        - Du-te, Marie!
        Fetita urcã în pridvor. La casã usa era larg deschisã.
        - Mãriutã, se auzi un glas stins din odaie. A venit tat-tu?
        - Da, a venit, mãmucã!
        - Si nu intrã în casã?
        - Mai umblã prin ogradã. Vrea sã vadã de-s toate la locul lor.
        Constantin se învârti de colo-colo prin curte. Îsi cuprinse fruntea în palme si frãmântã ograda ca un besmetic. "Doamne, nu mã lãsa, ajutã-mã!" se rugã. Într-un târziu se îndreptã spre scãrile pridvorului.
        - Constantine, tu esti? abia se auzi din odaie.
        - Eu, Ioanã, rãspunse el iar glasul îi rãsunã aproape firesc, linistit.
        - Vino în casã, Constantine, îl rugã Ioana.
        - Vin, îndatã, cã asta nu-i noapte de dormit în pridvor. E prea cald. În casã e mai rãcoare, cred.
        Constantin pãsi pragul odãii. Simti mirosul de busuioc si tãmâie. Pe patul de scânduri Ioana zãcea învelitã cu un tolinc. Era slabã, abia de ghiceai o formã de om sub asternut. Într-un cui din perete, deasupra patului, atârna o candelã aprinsã. Pe masa de lângã pat se afla o lumânare, un pahar de ulei, o ulcicã cu apã si un mãnunchi de busuioc. Lampa din fereastrã pâlpâia. Lumina candelei, palidã, gãlbuie, stãtea gata sã se stingã. Constantin turnã cu grijã câteva picãturi de ulei.
        - Ioanã, începu el vorba. Frumosi pãpusoi ne-a dat Dumnezeu anul ãsta, la Brustura, pe pãmântul de la mã-ta! Frumosi tare, Ioanã! La prasila a doua ai sã mergi si tu si ai sã vezi!
        Ioana tãcea. Ochii ei cãprui zemuiau. Constantin mai zise:
        - Mâine e sâmbãtã. Se mântuie postul Sfântului Petru. Om merge la bisericã amândoi si ne-om spovedi, si ne-om împãrtãsi.
        - Eu n-am sã merg, Constantine! Ai sã te duci singur, sopti ea.
        - Ori ti-a adus mãmuca lapte si te-ai înfruptat, femeie?
        - Nici vorbã! Dar a venit astãzi pãrintele Istrate acasã si m-a spovedit, si m-a împãrtãsit, si mi-a fãcut si sfintele masle..., spuse ea cu glas din ce în ce mai stins.
        Constantin se îndreptã spre fereastrã. Privi afarã. Norii par sã fi biruit. Un bici de foc plesni deodatã bolta cerului. Vãzduhul urlã de durere. Ochii i se umplurã de lacrimi. Ruga i-a fost ascultatã. Fãcu lampa mai micã. Se întoarse cãtre Ioana. Ochii albastri îi strãluceau aproape dumnezeieste.
        - Ai ochi frumosi, Constantine! Ochi de pustnic! auzea el din spate glasul Ioanei.
        - De pustnic..., îngânã Constantin.

        Gândul de la Ioana nu-l pãrãsi decât dupã miezul noptii când îl cuprinse somnul. Curând, însã, o luminã albã, curatã, se asternu în odaie. Constantin o simti din somn. Deschise ochii încet, prevãzãtor. Pãrea lumina zilei, dar prea albã, prea curatã. "A nins!" se dumiri el când se ridicã din asternut si privi pe fereastrã. "A nins, Ioanã, a nins! Parcã ar fi dimineata nuntii noastre. M-as duce din nou sã gãtesc calul, sã-i pun la gât clopotei, sã-i leg canafi rosi de lânã la urechi, sã-i asez pe spinare lãicerul... si la sanie as atârna clopotei si as gãti-o cu cel mai frumos lãicer de la mãmuca, tesut anume pentru nunta mea... si as îmbrãca îndatã cãmasa de mire, itarii, sumanul cel nou, cãciula brumãrie, opincile din piele de porc... si asa gãtit, as astepta în pridvor, cu toti ai mei, venirea flãcãilor din sat. Iar când or veni flãcãii, cu Ghitã Selaru - scripcarul în frunte, cu Marin al Bordeicii - tobosarul, ce sârbã om încinge în curte la noi. Si plosca de rachiu ar zbura din mânã în mânã, si obrajii flãcãilor ar lua foc, si-n sârbã am sãlta ca ursii pe jãratec. Si ne-am opri abia când struna lui Ghitã s-ar rupe..."
        Un zgomot ciudat îi întrerupse visarea. "Parcã ar fi tâsnit mâta din pat, tresãri Constantin. Dar am închis-o asearã în pod..." Când îsi luã ochii de la fereastrã sã-i arunce în odaie, simti o durere cuibãritã în ei. Obrazul îi era umed. Se linisti abia când deslusi dupã usa întredeschisã chipul micut si zgribulit al Mariei.
        - Marie, de ce esti treazã la ora asta?
        - E frig în odaie, tãtucã. M-am sculat sã fac focul.
        - Da, a venit iarna, Marie, si-i frig în odaie!
        Îsi sterse cu mâneca lacrima din obraz, se îmbrãcã si iesi în pridvor. Satul întreg pãrea ca un bãtrân urias, îngenuchiat. Casele, copacii, dealurile, vãile, dormeau toate sub barba lui albã, imensã. Constantin coborî treptele pridvorului. Picioarele i se înfundarã în omãtul moale, pufos. Fãcu câtiva pasi, apoi se întoarse si îsi privi urmele. Erau adânci, clare, curate. "Ce nebun s-ar duce la furat de lemne pe o vreme ca asta? E ca si cum ti-ai lega singur mâinile la spate si te-ai duce la cârmuire sã te închidã. Va trebui sã mai astept."
        Se îndreptã spre surã si dãdu cu ochii de pãtulul aproape gol. Nu-i ajungeau lemnele pânã dimineatã. "Dar dacã ar mai ninge ca acum urmele mi s-ar acoperi si Ghitã a lui Târlic n-o avea cum sã mã descopere."
        Reveni în pridvor. Ograda, grãdina, ulita îngustã si lunca cu arini, doar ele îl despãrteau de pãdure. "Trebuie sã-mi pregãtesc sania. Într-un ceas m-oi duce dupã lemne" se hotãrî el. Apoi se îndreptã din nou spre surã, sã-si pregãteascã, la adãpost, sania. I-a curãtat tãlpile, le-a dat cu cearã ca sã alunece mai usor, i-a bãtut patru tepuse la colturi sã poatã încãrca mai multe lemne, a pus în ea toporul, barda, felinarul si o bucatã de funie groasã. A apucat apoi mânerul oistei si o porni înspre pãdure.
        Ograda, grãdina, ulita si lunca cu arini au rãmas departe. Constantin se afundã tot mai adânc în pãdure. Locurile îi erau cunoscute. Fiecare deal, fiecare vale, fiecare copac. Mai jos de poianã, pe vale, stia câtiva copaci uscati, nedoborâti încã. Gãsi un culoar prin care putea sã coboare pe sanie. Stejarii bãtrâni si umbrele lor pe zãpadã zburau pe lângã el ca într-un vis din copilarie. Ajuns în vale, aprinse felinarul si îl atârnã de o creangã. Acum putea începe. Toporul proaspãt ascutit muscã adânc din tulpina copacului bolnav. Mai lovi o datã, si încã o datã, pânã când, dupã o ultimã suflare si un scârtâit prelung, copacul se prãbusi la pãmânt. Toate mãdularele lui uscate trosnirã. Ultima suflare, eliberatã din trupul lui de muribund, stinse felinarul.
        Constantin simti cum sudoarea îi înghetã de-a lungul spinãrii. Zgomotul fusese prea puternic. Privi îngrozit în jur. Umbrele stejarilor luaserã forme ciudate. De sus, din deal, doi ochi mici, ca douã scântei, luminau, înrosind zãpada. Parcã cineva nevãzut vântura douã felinare iar lumina lor se strecura printr-o sticlã rosie ca sângele. Bâjbâi pe întuneric locul. În vale, zãpada pãrea ca de smoalã. Doar douã felinare mici, rosii, îi jucau în fata ochilor. Se împiedicã de copacul abia doborât si cãzu. Se ridicã cu greutate, pipãindu-si bratele, umerii, picioarele. Doar spatele îl durea un pic. "Felinarul, trebuie sã aprind felinarul!" - îsi zise si cercetã din nou cu privirea culmea dealului. Nu-i venea sã creadã, dealul cobora parcã spre el, cu douã scântei în frunte. Cãutã ceva prin buzunare. "Trebuie sã aprind o luminã! Cât de micã! O luminã! O luminã!" îsi repeta mereu.
        Cu mâini tremurânde încercã sã scapere prima scânteie. Nu reusi. Reluã grãbit. Iar si iar. Nici o scânteie. "Ajutã-mã, Doamne!" - se rugã. Fãcu câtiva pasi înapoi, cu ochii tintuiti în vârful dealului. Dealul cobora. Cobora, cu scântei cu tot. Cãutã cu mâinile în jur. Atinse ceva teapãn si ascutit. Era o tepusã de la sanie. Înconjurã sania si o cotrobãi. Barda era acolo. "M-oi apãra cu barda - îsi zise, apucând-o de coadã. Dar nãdejdea e în tine, Doamne!"
        Acum distingea clar. Ochi sticlosi, de fiarã flãmândã, colti albi, ascutiti, gata sã sfâsie, limbi rosii, scãldate-n salivã, alunecau prin zãpadã, la vale. Nu dealul venea spre el! Veneau lupii!

De câteva nopti îmi tot tulburã somnul strigãtul ascutit al unei pãsãri de noapte. De cum se asterne linistea noptii si trupurile ostenite se prãbusesc în somn, înfiptã într-un vârf de pom sau de gard, începe sã-si strige amenintarea.
De vãzut o vede doar luna. De auzit o aud nelinistitii. De rãspuns îi rãspunde alesul.

- Anutã, bãdit-tu Dumitru e pe ducã. L-au adus acasã de la spital, cã nu mai au ce-i face doctorii. Plãmânii si-i dã afarã, bucãticã cu bucãticã. Dacã tot te-ai nimerit aici, sã mergi, azi, sã-l vezi.
- Voi merge, mamã, fii fãrã grijã.

        Nelinistea mea, adunatã toatã într-un gând: badea Dumitru.
        - Dumitre, tu vezi cã mi s-a umplut si mie casa de copii, si mi-i greu. Pe tine hãrnicia nu te dã afarã din casã, cã nici farfuria de mâncare nu esti în stare sã ti-o câstigi. Ar trebui sã te însori, sã ai si tu femeia ta, casa ta, copiii tãi.
        Nici un rãspuns. O privire curmezisã, aruncatã din carte.
        - Dumitre, cu tine vorbesc, crucea si dumnezeii mã-tii de puturos. Da, pânã când crezi cã pot sã te mai hrãnesc? Ai sã-mi îmbãtrânesti dupã cuptor?
        - Da, ce-ai vrea sã fac, bãditã?
        - Sã iesi de dupã sobã, sã te prinzi de treabã, sã te duci la horã, sã te însori si sã te duci la casa ta. Ai sã mai lasi odatã afurisita aceea de carte.
        - Sã mã însor? Cu cine, bãditã?
        - Cu o fatã cu pãmânt, Dumitre. Sã aveti din ce trãi, cã din ce ti-a lãsat tata si din munca ta, slabã nãdejde! Uite, Ruxanda lui Craiu are pãmânt mult si bun. Dacã vrei, m-oi duce cu mãtus-ta s-o petesc pentru tine! Vrei?
        - Cum spui matale, bãditã! Da numai sã vrea!
        - O sã vrea, cã nu i se prea înghesuie flãcãii la poartã, cã nu-i tocmai frumoasã. Da, tie, parcã frumusetea îti lipseste, în rest ai de toate! Darã, sã mã duc? Esti hotãrât sã te însori cu ea?
        - Da. Du-te, bãditã! M-oi însura! a mai zis Dumitru continuându-si lectura.
        Ruxanda lui Craiu, o fatã înaltã, potrivit de frumoasã, strãinã de carte, dar bunã de muncã precum un animal cãruia nici apã, nici mâncare nu-i trebuia când îl apãsa jugul, darã-mi-te ceva pentru suflet, s-a mãritat cu Dumitru. Cu zestrea îngrãmãditã într-o cãrutã, cu vaca legatã de inima cãrutei, a poposit în prag de primãvarã pe locul fostului bordei bãtrânesc, loc mostenit de bãrbatul ei de la rãposatii lui pãrinti. În lada cu zestre, asezatã cu grijã între stergare, o hârtie cu pecete. Ilie Craiu îsi pusese degetul, în loc de semnãturã, pe peticul acela de hârtie, semn cã hotãrâse sã-i dãruiascã drept zestre fetei lui mai mari trei hectare de pãmânt. Zestrea bãrbatului era bãtãtura, o surã ce urma sã-i tinã loc si de casã si de grajd si douãzeci de prãjini de pãmânt. Bãdita luase vreo patru prãjini din pãmântul lui Dumitru. Doar dupã cuptorul lui se încãlzise pânã se însurase, doar din farfuria lui mâncase si încã tot el o petise pe Ruxanda. Acum Dumitru avea pãmânt destul, iar bãdita avea casa plinã de copii si greutãti.
        Toamna i-a gãsit, pe Dumitru si Ruxanda, în casa lor din chirpici, cu douã odãi, cu perdelutã albã si flori aprinse în geam, cu podul casei plin de pãpusoi, cu poiata plinã de pãsãri, iar în cotetul prea îngust, abia de se mai puteau întoarce grãsunii. Tot toamna a gãsit-o pe Ruxanda cu catrinta prea strâmtã pentru cât se rotunjise. Asa încât, de Crãciun, dupã ce cotetul se mai lãrgise, în casa clãditã de ei s-a nãscut primul copil.
        S-a dat pe brazdã Dumitru. Avea acum femeia lui, casa lui, copilul lui, iar la afurisita aceea de carte, cine mai avea timp sã se mai gândeascã? Primãvara semãnau, vara prãseau, coseau, adunau, toamna umpleau podul, iar de cum dãdea frigul afarã, umpleau si covata. Un prunc iesea din scutece si urmãtorul intra în ele. Un an, doi, trei... Un prunc, doi, trei...
        Satul începuse sã fiarbã. Seara, la cârciumã, câtiva golani vorbeau de rãu gospodarii. "Or sã vadã ei, chiaburii dracului, când le-or lua pãmântul, si calul, si cãruta, si i-or bãga la puscãrie, cu femei, cu copii, cu tot..."
        Dumitru n-avea timp de crâsmã, nu se ducea sã asculte ce spuneau nãtãrãii aceia. Niste puturosi! spunea. Dar într-o searã bãdita i s-a oprit în pragul casei cu o scrisoare de la Vasile, de la oras.
        "Bãditã, scria Vasile, scrie cerere de intrare în colectivã, dacã vrei sã nu-ti trimitã bãiatul acasã de la scoalã. Semneazã, bãditã, si roagã-l si pe Ion sã semneze, cã prin ziare scrie cã nu va scãpa nepedepsit nici un chiabur. Si stii matale, bãditã, care-s chiaburii pentru ei? Toti cei ce au, bãditã. Din muncã, din sudoare, sunt vinovati cã au."
        Dupã ce a citit Dumitru scrisoarea, s-a luat cu bãdita si s-a dus, pentru prima datã, la cârciuma din sat. S-a întors târziu, beat, plângând. Plângea si rãscolea de zor în lada de zestre a Ruxandei, printre stergare.
        - Ce cauti, Dumitre, amu noaptea? Hai de te culcã!
        - Caut pe mã-ta, si pe tat-tu, si pe tot neamul tãu de chiaburi! Caut hârtia cu pecete cu care m-a însurat bãdita. Caut si-mi plâng singur de milã. Cine m-o fi blestemat? Mama si tata nu au avut când sã mã blesteme. Doar din leagãn sã mã fi blestemat...
        - Ce ai cu mama, cu tata, cu neamurile mele, mãi omule? Care si ce ti-au fãcut? Hai de te culcã si mâine om vorbi.
        - Mâine? Eu vreau acum hârtia cu pecete. Sã fac eu puscãrie? Dau tot! Dau tot! Eu nu am nimic! urlã Dumitru de parcã înnebunise.
        Se rãsturnase ceva pe dinãuntrul lui, sau poate ceva ce fusese rãsturnat de mult acum se aseza la loc. Nu el se însurase, ci bãdita îl însurase, cu hârtia aceea cu pecete a Ruxandei. Bãdita, Ruxanda, neamurile ei, toti erau vinovati. El nu. Colectiva pentru el venea acum ca o eliberare. "Dau tot! Dau tot! Eu nu am nimic!"
        A doua zi a scris cererea. A rãmas doar cu bãtãtura. Cu bãtãtura plinã de copii. Podul casei nu le mai tinea de foame. Cotetul era prea larg. Vaca tot mai rea de lapte.
        S-a hotãrât sã munceascã la fabricã. S-a angajat paznic de noapte. A început sã citeascã din nou si sã se îndepãrteze tot mai mult de lume, de femeia lui cea fãrã de carte, ruptã de muncã si plinã de griji, de copii. Tigara, cartea, paharul, vesnic nelipsite de pe scaunul de la marginea patului. Din zi în zi mai morocãnos, mai pus pe sfadã, mai nemultumit. Înjurãturile tineau loc si de bunã dimineata si de noapte bunã. Crucea mã-tii tinea loc de dragul tatii. Nici o vorbã bunã pentru femeia lui. Din proastã nu o mai scotea. Nici un alint, nici o mângâiere pentru copiii lui.
        La început mãtusa Ruxanda plângea ziua întreagã. Plânsul întetea însã valul de înjurãturi si potopul de pumni. Mai apoi, lacrimile i-au secat. Privirea i-a devenit tristã, ca a unui animal trudit, bãtut, însetat si flãmând. Muncea ca un animal si suferea asemeni lui. Era si Fefeleagã si Bator. Doar piatrã de la carierã nu cãra, cã nu era nici o carierã prin preajmã. În rest, ce nu fãcea? Pentru ea nu erau uneltele împãrtite în cele pentru bãrbati si cele pentru femei. Si sapa, si coasa, si hârletul, si lopata, si ciocanul, si toporul, si târnãcopul, si satârul, si beschia, si barda, toate erau numai pentru ea. Pe deal, la coasã, pe lângã gardul casei la sãpat santul, în surã la tãiat lemne, cu beschia sau cu toporul, la suit fânul în fânãrie, în pãdure la strâns lemne pentru iarnã, dar si la lipit cu lut pe jos, prin odaie, si la spãlat si hrãnit copiii, si la curãtenie de Paste si de Crãciun, la toate era bunã mãtusa Ruxanda.
        Istovitã, chinuitã de grija zilei de mâine, pe ea nu o scula dimineata primul cântat al cocosilor, cã o sculau mult mai devreme grijile si nevoile. De multe ori o auzeam pe mama, care nu ne lãsa nici pe noi sã dormim diminetile, d-apoi sã se scape ea cu somnul: "Ruxanda de mult si-a terminat treburile la grajd si de mult e pe ogor...".
        Dumitru era cu paharul, tutunul si cartea. Când paharul dãdea pe afarã de plin ce era, venea la noi si începea sã plângã toti mortii: "Sãraca mãmuca, sãracu tãtuca, cum s-au dus ei si m-au lãsat, copil fãrã sprijin si fãrã mângâiere... Sãracul Vasile, cum s-a dus si el si a lãsat o sotie singurã si neajutoratã si un copil al nimãnui, fãrã umãr de pãrinte la greu...".
        Copil fiind si nedându-mi seama cã lacrimile lui izvorãsc si din paharul prea plin bãut, plângeam si eu odatã cu el, pânã venea mama de mã trimitea dupã un brat de lemne sau dupã o gãleatã de apã.
        Dumnezeu i-a dãruit copii buni. Unul dintre ei, de pe la sase ani citea pe ziar. Motiv de mândrie pentru orice pãrinte. Dar mândria aceea avea o fatã parsivã si hâdã. Când avea musafiri, Dumitru îsi punea mai întâi copilul sã citeascã, rânjea satisfãcut si îi dãdea apoi sã bea tuicã din paharul lui. Trãsnãi, vorbe, gesturi de copil cu rachiul la cap, erau motive de distractie si de mândrie pentru el.
        "Sã stii, Dumitre, cã Miticã o sã facã ce n-ai reusit tu. E destept, îti seamãnã, sã-l dai la scoalã, sã învete", îl sfãtuia bãdita. "Dumitre, pãstreazã-ti bãutura pentru tine si nu-i mai da copilului, cã-i fraged si-i strici mintea, pãcat de ea! Nu-l mânia pe Dumnezeu, Dumitre!", îi spunea tata. "Ce treabã aveti voi? Ce treabã are Dumnezeu? E copilul meu, fac ce vreau!" "Doamne, Dumitre, ce cãlãuzã strâmbã ti-ai ales! Cine si de ce te-o fi blestemat, frãtioare?" "Taci dracului si vezi-ti de loazele tale!" "Abia acuma înteleg eu. Te-a cuprins întunericul, frate! Nu de la cãrti ti se trage, ci de la necuratul."
        Anii treceau, copiii cresteau. Singurã, mãtusa Ruxanda, cu mintea ei de Fefeleagã, gândea cum sã le rostuiascã vietile. Ileana, fata cea mare, a terminat scoala si a iesit la horã. Mãtusa a asteptat sã-i fie cerutã fata de nevastã de vreun fecior din sat. Dar n-a avut prea multã rãbdare, cã s-a si dus la munte, prin pãrtile Oltului, la niste rude, unde i-a gãsit acolo bãrbat si îndatã a mãritat-o. Fatã harnicã si frumoasã devenise Ileana. Avea, desigur, cine s-o cearã din sat. Dar, fiindcã nu a fãcut-o nimeni destul de repede, de grija pietrei din casã, a dus-o mãtusa departe, la munte si a mãritat-o.
        Vasile, bãiatul mai mare, dupã clasa a opta, a luat drumul lung al Lupenilor. Se cerea acolo fortã de muncã si se câstiga bine. Un biet copil, de numai cinsprezece ani, aruncat printre ortacii care coborau în minã numai când li se terminau banii de bãuturã.
        "E bine! E bine! O duce bine, are bani, are de toate..." spunea mãtusa Ruxanda la tot satul.
        "Ce bine! Ce bine!" ar spune Vasile. S-a luat cu o femeie care avea câtiva copii, au mai fãcut câtiva. "Ce bine! Ce bine!" ar spune Vasile...
        A venit apoi si rândul celorlalti. Maricica a terminat premiantã scoala din sat. Dar a luat repede drumul Cisnãdiei. În câteva luni avea salariu. În alte câteva avea si bãrbat. "E bine! E bine! O duce bine! Are casã, are de toate, se împacã..." Drumul ei l-au urmat apoi si celelalte douã surori, si fratele mai mic, Miticã. S-au mãritat care si cum au putut mai repede. "E bine! E bine!" spunea mãtusa mereu. Dar cine putea sã o contrazicã?
        Uneori, vara, copii se întorceau acasã, pe rând, pentru o sãptãmânã sau douã de concediu. Fiecare cu jumãtatea lui, cu odraslele lui, cu cele dobândite. Ferestrele casei tremurau sub puterea difuzoarelor. În curtea lor muzica popularã era stãpânã peste tot în acele zile iar în pauza dintre melodii chiotele ascutite umpleau linistea vãii. O bucurie provocatoare, nefireascã. "E bine! E bine!" Ceva ascuns, ca un sarpe sub temelia casei, anunta nefirescul acestor bucurii. Dupã ce plecau, mãtusa devenea dintr-odatã tristã, de o tristete tulburãtoare, încordatã, plinã de deznãdejde si asteptare. Ce se întâmpla? Ce astepta? Bãtea mereu drumul pânã la postas si înapoi. Astepta vesti. Scrisori astepta.
        - Ruxandã, iar ai fost în sat? o întreba mama.
        - Am fost, am fost la factor, poate mi-or scrie...
        - Dacã ti-or scrie, doar îti aduce el scrisoarea acasã...
        - Da, tu, Marie, dar tu stii cã boala ãsta de factor deschide scrisorile?
        - Vezi-ti de treabã, Ruxandã, cum sã le deschidã? Si chiar de-ar fi asa, ce-o sã afle?
        - Eeeei! Eu stiu! Eu stiu...
        Uneori postasul trimitea scrisorile prin vecini. Atunci Ruxanda devenea si mai bãnuitoare.
        - Afurisitul, doar i-am spus cã mã duc eu s-o iau! Afurisitul de factor!
        - Da, ce-ti scriu, Ruxandã?
        - E bine! E bine...
        Totul pãrea nefiresc. Si asteptarea încordatã, si bãnuiala cã cineva îi deschidea scrisorile, si acest "E bine! E bine!" repetat mereu... Iar copiii scriau. Chiar mai des decât ai altora. Iar ea astepta mereu, parcã tot mai încordatã. O asteptare ca un blestem.
        Si într-o searã, pe când mama trebãluia pe la grajd iar vãzduhul mâhnit stãtea gata sã cearnã, o nãlucã lunecã în bãtaia vântului dinspre sat. Ajunsã la poarta noastrã, se opri si un strigãt de jale se rupse din ea:
        - Marie, Marie, nenorocire mare, Marie! Ce mã fac, Marie? Ce mã fac?
        - Ce-i Ruxandã, ce-i? Linisteste-te! Ce-i?
        - Mi-au trimis telegramã, Marie! Anicuta mea...
        - Ce-i cu Anicuta, Ruxandã? Linisteste-te!
        Dar ea îsi trãsese basmaua de pe cap si îsi smulgea pãrul ca o nebunã.
        - Ce mã fac! Ce mã fac, Marie? Anicuta mea...
        - E bolnavã? Lasã, Ruxandã, cã s-o face bine. Or duce-o la doctor, s-o face bine, Ruxandã...
        Îsi dãdea cu pumnii în cap si îsi smulgea hainele de pe ea. Hohote înnodate îi chinuiau gâtlejul. Apoi, deodatã, se prãbusi moale, ca o cârpã, în mijlocul drumului.
        - Ioane! Ioane! Vino repede, Ioane!
        Mama alerga, lua gãleata de apã de sub botul vacii si s-a dus de a turnat-o toatã peste ea.
        - Ce-i Marie, ce-i, fa? întrebã tata, apropiindu-se în fugã.
        - Ruxanda din drum, hai s-o ducem în ogradã!
        Apa rece o trezise. Au ajutat-o amândoi, au dus-o în ogradã si au asezat-o pe cerdac. Ruxanda privea nãucã. Nu stia ce i se întâmplase. Apoi, deodatã, îsi aminti. A început sã plângã în hohote, apoi sã boceascã a mort:
        - Anicuta, draga mamii!... Vin-acasã, Anicutã! Vin-acasã, draga mamii!... Cã eu te-am asteptat toatã vara... si pe toti îi întrebam... si ei toti mã minteau, cã ai sã vii... Trebuia sã vii, Anicutã, trebuia sã vii... Vin-acasã, Anicutã!...
        - Ioane, du-te si cheamã-l pe Dumitru, îi spuse mama tatei.
        - Marie, Marie, Anicuta mea s-a prãpãdit. Nici moartã, nici vie, n-o mai gãsesc, Marie!
        - Taci, Ruxandã, nu spune! Nu-i cu putintã!
        - Marie, Marie! Numai inima mea stie!
        - Taci, Ruxandã, taci! Nu-i cu putintã!
        - Oooof, of, of, of, of, of, of! se legãna ea ca un copac în furtunã.
        Afarã ploaia pornise. Badea Dumitru a intrat în fugã pe poartã. Descult, cu cãmasa scoasã din pantaloni, cu tigara aprinsã între degete.
        - Ce-i, fa? Ce-i, Ruxandã?
        - Dumitre, Dumitre! Ne-a bãtut Dumnezeu, Dumitre! Anicuta noastrã, îngânã ea printre suspine.
        - Ce-i, fa? Vorbeste, odatã! Ce-i cu Anicuta?
        - A dispãrut, Dumitre! O cautã, dar nu o gãsesc... nici moartã... nici vie.... n-o gãsesc, Dumitre!
        Un sarpe de foc îi inundã privirea. Dintre degete îi alunecã tigara. Cu cãlcâiul stâng o zdrobi în iarbã. Pe fatã, nici urmã de durere. Doar spaimã. Vãzduhul începu sã cearnã. Dumnezeu plângea. Numai Dumnezeu avea lacrimi si plângea. Dumitru arãta ca un ciot uscat în mijlocul ogrãzii. În vârful lui, doi ochi de cucuvea.
        - Hai acasã, Ruxandã! Mâine om pleca într-acolo.
        Porni spre poartã. Un mers chinuit, de învins. Mãtusa se ridicã si suspinã înfundat. Se încolonã, cuminte, în spatele lui si se pierdurã amândoi în ploaia din noapte.
        A doua zi au plecat spre locul de "bine" al copiilor lor. S-au întors dupã o sãptãmânã, cu o poveste încâlcitã, din care mai rãzbãtea câte putin pânã la luminã si adevãrul. Anicuta, cãsãtoritã, cu un tigan, tiganul dracului, avea un copil..., stãtea cu tatãl tiganului, beau amândoi, blestematii, ea numai viatã nu ducea, trecea Oltul prin grãdinã..., s-a aruncat!... Un copil mic, rãmas, o scrisoare cãtre el... "Dragul mamii, tu sã mã ierti..."
        Cu povestea asta încâlcitã s-a întors mãtusa, cu o fântânã de lacrimi care nu mai seacã si cu un bãrbat doborât, vãmuit adânc de destin. În privire pustiu, în suflet pustiu.
        Când soarele era sus, rotund, împlinit, Oltul din ochii mãtusii aluneca între maluri. Gene, rãchite întristate, umbrind rãdãcini albe de oase. Când cernitul înghitea si soare, si albastru, când mânia si-o vãrsa tunând peste sat, Oltul inunda grãdina, obrazul. Rãdãcini albe, rupte, de oase, prinse în vâltoare, se zbãteau. Si curgea, si curgea, curgea mereu Oltul mãtusii! Iar badea Dumitru... în privire pustiu, în suflet pustiu...
        De câte ori gãsea curtea plinã la mama de copii si nepoti, de câte ori îi dãdeam sãru-mâna de bun gãsit, plângea mãtusa si plângeam si eu. De câte ori îmi luam rãmas bun si-i sãrutam mâna la plecare, plângea mãtusa si plângeam si eu.
        Nu au trecut doi ani si iar a primit mãtusa veste. Cumplitã veste! Un fulger brãzdã din nou inima ei de Fefeleagã. Miticã, cel mai de suflet copil al ei, mezinul familiei, dragul mamei, dragul cel mai drag al mamei,... nu mai e!
        Si iarãsi plecã, împreunã cu Dumitru, spre locul acela de "bine" al copiilor. Si iarãsi se întoarserã cu o poveste încâlcitã. L-au gãsit, mort, înecat, l-au îngropat...
        Mãtusa, o fântânã plinã de lacrimi, care tot timpul dãdea pe afarã. Praznice, pomeni si colive pentru copiii ei pierduti, gãsiti, cine stie! Si coasa, si toporul, si sapa, si lopata, si beschia, si hârletul, au rãmas toate ale ei, în continuare numai ale ei. Numai Anicuta si Miticã, numai carne din carnea ei, nu stie pe unde umblã. Doar dacã sufletele lor le-o fi împãrãtit Dumnezeu, numai asta ar mai alina-o.
        Badea Dumitru a rãmas cu sufletul gol.
        ..."Sã stii, Dumitre, cã Miticã o sã facã ce n-ai reusit tu. E destept, îti seamãnã, sã-l dai la scoalã, sã învete". "Dumitre, pãstreazã-ti bãutura pentru tine si nu-i mai da copilului, cã-i fraged si-i strici mintea, pãcat de ea! Nu-l mânia pe Dumnezeu, Dumitre!" "Ce treabã aveti voi? Ce treabã are Dumnezeu? E copilul meu, fac ce vreau!"
        În privire pustiu, în suflet pustiu... Toti îngerii lui au murit. Ce vamã de suflete! Ce târg necurat!

        Am poposit la poarta mãtusii Ruxanda. Am strigat, dar nu a rãspuns nimeni. Am împins poarta, încet, si am pãsit pe aleea de ciment turnatã de o mânã bãrbãtoasã de femeie. Am ajuns în fata usii si am bocãnit usor.
        - Da, poftiti, s-a auzit un glas horcãit.
        Am cãlcat peste prag si am intrat în odaia în care, pe pat, stãtea lungit ceea ce mai rãmãsese din badea Dumitru, ce nu se scuturase încã, în pahar, în scrum, si printre filele cãrtilor citite. Pãrea o umbrã de om, pãmântie. I-am zis "Sãrut-mâna, bade Dumitre", dar n-am reusit sã fac si gestul cuvenit, cã m-a îndepãrtat brusc, a apucat un stergar de pe coltul patului si l-a dus la gurã, grãbit, sã întâmpine un acces de tuse horcãitã, ruptã, lungã si dureroasã. Ochii îi lãcrimau. Dupã ce îsi linisti tusea aceea cumplitã, îsi luã cu grijã stergarul de la gurã, încercând în zadar sã ascundã urmele de plãmâmi împroscati în cârpã.
Am legat, apoi, câteva vorbe fãrã noimã, pânã a apãrut mãtusa Ruxanda, care m-a servit cu o tuicã. Am bãut-o dintr-o singurã înghititurã.
        - Rãmâi sãnãtos, bade Dumitre! am spus ridicându-mã, dar n-am mai avut curajul sã încerc gestul acela dinainte.
        - Mergi sãnãtoasã, Anutã, am auzit din urmã glasul acela rãgusit.
        Când sã pãsesc pragul portii, am auzit din urmã:
        - Iartã-mã!
        - Dumnezeu sã te ierte, bade Dumitre!

Nelinistea mea, sugrumatã, s-a stins. Pierdutã sunt în somn, pierdutã sunt în vise. Somnul mi-e adânc, mântuitor. Mai strigã pasãrea aceea în noapte?
De vãzut o vede doar luna. De auzit o aud nelinistitii. De rãspuns îi rãspunde alesul.

        Soarele coboarã încet spre asfintit. Bolta împodobitã de struguri negri si aromati tremurã usor sub adierea rãcoroasã. Farmecul serii mã furã, mã duce. Poarta grãdinii mã cheamã. Tresare când mâinile mele care au dorit-o atât, o atinge. Suspinã încet, se învoieste, mã lasã sã trec.
        Mã aplec sub coroana ciresului sãdit de tata. O creangã mã agatã, mã trage înapoi. Iartã-mã! îl rog si mã întorc sã-i înlãntui cu bratele, trunchiul. A crescut, am crescut! Parcã mai ieri înflorea pentru întâia oarã. Ani la rând a înflorit fãrã mine. Dulceata cireselor sale, pentru mine, a rãmas o amintire de mai. Coroana îi freamãtã, mã întelege. La câtiva pasi de el dãinuie mãrul. Înalt, cu brate largi, întinse, ca un bunic asteptând sã-si îmbrãtiseze nepotii. Doritã, tandrã, caldã îmbrãtisare. Mã asez pe genunchii lui de rãdãcini, fata mi-o îngrop în cutele trunchiului bãtrân si ascult. Fosnet domol, poveste cu tâlc. Nici un suspin, nici o tânguire, doar o poveste cu tâlc. Merele rosii îmi zâmbesc printre ramuri.
        La umbra gardului, un pâlc de cãpsuni. Alãturi, un mic zmeuris. De unde? De când? De când nu mai e mãtusa Tinca a lui Ciudin, poate de atunci... Doar ea avea în grãdinã cãpsuni si zmeurã. Când se coceau, îi aducea un castron plin mamei: "Ia, fa! Ia, de sufletul lui Neculai al meu, cã tare drag mi-a fost. Si al mamei, Dumnezeu sã-i ierte pe amândoi!" "Bogdaproste, lelitã Tincã!" îi spunea mama. Lua castronul, îl punea în cãmarã, la rãcoare si îl scotea doar la masã, sã ne înfruptãm cu totii.
        Bãietii, însã, de cum se înrosea grãdina mãtusii Tinca, sãreau gardul si dãdeau iama prin bunãtãti. Ea îi pândea, neputincioasã, venea apoi la mama si-i pâra: "Fa, arhanghelii ãstia ai tãi iar mi-au tãvãlit grãdina!" "Lasã, lelitã Tincã, c-or veni ei acasã si le-oi arãta eu lor!", o linistea mama. "Fa, da cheamã-i amu, sã vãd si eu!". Si mama, neavând încotro, îi chema pe fratii mei si le trãgea câte o scatoalcã la fiecare, iar mãtusa spunea satisfãcutã: "Aaasa, fa, aaasa! Ei, amu, am prins si eu la inimã! Împielitatilor!" iar ochii mãtusii, albastri de te înecai în ei, scãpãrau atunci de bucurie.
        Dealul flãmând muscã din soare. Dangãt de clopot vesteste sãrbãtoarea. Caut cãrarea stiutã, pierdutã. Pe lângã gard, pe sub visini, pare sã mai fi trecut careva. Pãsesc cu grijã pe cãrarea ghicitã si ajung îndatã la capãtul grãdinii. Hotarul cu grãdina vecinã e strãjuit de o parte si de alta de pruni. Ramurile lor umbresc, înjumãtãtit, ambele grãdini. Rãcoarea ierbii permanent umbrite îmi înfioarã tãlpile, îmi recheamã amintirile. Gândurile mele trec dincolo de gard.
        - Ileanã, fa Ileanã, n-auzi, fa, cã rage vaca în grajd? Dumnezeii mã-tii de muiere! Taci si tu, cã-ti crãp capul amu, copchil afurisit ce esti!
        Ileana, cu basmaua trasã de aiurea pe cap, cu fata pãmântie, crãpatã ca un ogor lipsit de ploaie, iese din grajd cu donita în mânã. O scândurã lungã, îmbrãcatã, umblãtoare, aplecatã înainte, purtând pe grumaz un jug nevãzut. Înfipt în capãtul cãrãrii dinspre bucãtãrie, clocotind de mânie, o asteaptã bãrbatul ei, Ilie. O arãtare de om. Cap mare, hidos, cu ochi mici, scãpãrând sub sprâncenele groase si împreunate ca un pâlc de mãrãcini, cu un nas mare, borcãnat, rosu de bãuturã si de draci, cu obraji colturosi, cu maxilare înclestate si o gurã strânsã peste ele ca un nod, cu bãrbia scurtã, diformã. Gâtul lipsea, capul îi iesea direct din umerii lati, asezati ca o ciuturã. Pe bratul ridicat al ciuturii, contragreutate, o cocoasa. Mâinile, ca niste crengi noduroase, uscate, încheiate cu palme late, grele. Trupul scurt, neterminat, asimetric, sprijinit pe picioarele strâmbe, cu labe mari, îndreptate spre interior.
Ileana nu are cum sã-l ocoleascã. Pãseste hotãrât înainte, ca un dobitoc pregãtit sã icneascã sub ciomagul stãpânului. Vasilicã cel mic urlã din pragul usii. O cheamã. O creangã de prun îi agatã basmaua care îi zboarã într-o parte. Capul i se clãtinã ca un sac de box sub detunãtura pumnilor grei. Îsi îndoaie grumazul. Loviturile curg una dupã alta. Nu-si apãrã capul. Are grijã doar de donita din mânã sã nu o scape. Târziu, sãtul, Ilie se opreste. Mai mestecã doi dumnezei printre dinti si dispare. Ileana, cu grumazul strâmb, cu donita nedesprinsã din mânã, apucã cu cealaltã mânã copilului si dispare în bucãtãrie...
        Inima mi-o luã la trap, de teamã. Tulpina prunului adãposteste însã perfect trupul meu firav. Nu m-au ghicit niciodatã, seara, furisatã sub pruni.
        În alte seri, însã, era liniste deplinã în grãdinã. Ascultam, atunci, vrãjitã, concertul broastelor si asteptam sã prind rãsãritul stelelor. Într-o astfel de searã am auzit-o pe mama spunându-i tatei, cu nãduf:
        - Unde Dumnezeu s-o fi dus si fata asta, amu?!
        - Las-o, Marie, o fi în grãdinã, sub vreun copac. Ascultã cântecul broastelor si asteaptã sã rãsarã stelele.
        - Mare scofalã cântatul broastelor si stelele rãsãrind. Rãsar ele si fãrã ca ea sã le astepte. În loc sã fie acasã, sã mã ajute la treabã, ea umblã ca o lunaticã. Da tu, vãd cã tare o mai întelegi si o aperi!...
        - Apoi, asa fãcea si Vasile al nostru, când era mic. De asta o apãr si o înteleg. Cine stie pe unde o vântura-o si pe ea soarta si câte nopti de varã, fãrã cântat de broaste, va trebui sã îndure! Si câte stele or rãsãri si s-or stinge fãrã sã le astepte sau sã le stie mãcar!...
        N-a mai zis nimic mama. I-am simtit însã oftatul adânc. De mila ei învãluitã în treburi, de mila celei vânturate prin lume, am plâns în seara aceea de varã, sub pruni. Concertul broastelor, mai frumos ca niciodatã, ivirea asteptatã a primelor stele, mai plinã de tainã, mai tulburãtoare...
        Avea dreptate tata. Dorul serilor de varã doar copacul ce-si înãlta ramurile pânã-n dreptul ferestrei mele, mi-l stie. "Ce stii tu, îi spun uneori, de rãcoarea ierbii de sub pruni, de concertul neasemuit din baltã, de asteptarea ivirii stelelor, seara, în grãdinã!" El îsi leagãnã lin crengile, îmi sterge tandru lacrimile ce-mi curg pe obraz, cu frunzele lui ca blândele mâini ale mamei, si-mi sopteste, plin de întelegere, ca un pãrinte: "Lasã, fato, lasã!"
        Mã pitesc cuminte dupã prun. Ascult. Din grãdina vecinã nici un zgomot. Ici, colo, câte un fruct desprins cade, lovindu-se de ramuri. Tresar când aud un scârtâit ruginit de poartã. Pe cãrarea dintre grajd si bucãtãrie apare o umbrã. Basma neagrã pe cap, legatã sub barbã. Fata brãzdatã, de piatrã. Ochi lãptosi, incolori, de mâzgã. Straie cernite. Un vreasc umblãtor, înhãmat la jug. Umbra femeii, cu donita-n mânã. Capãtul cãrãrii e gol. Vasilicã nu plânge, Ilie nu înjurã. Ei nu mai sunt. De neînteles e Dumnezeu, când îti curãtã grãdina. Taie copacul uscat, gãunos, dar scapã, uneori, securea, ca din întâmplare, si în tulpina fragedã, plinã de viatã, ce n-a rodit încã. Iar mai încolo, uitatã în bãtaia vântului, a ploii, rãchita bãtrânã, plânge si implorã zadarnic securea. Ileana. Singurã, nãucã, în capul cãrãrii. Deprinsã cu jugul, parcã-i lipseste ciomagul trosnind apãsat pe grumaz. Un dangãt de clopot o fulgerã. Se apleacã, vânturã o cruce. Clopotul bate a mort.
        - Cred c-a murit Petre Rusanu, Marie! îl aud pe tata din curte.
        - Vezi, Ioane? Nici douã luni nu sunt de când a murit Ioana lui si el s-a si mutat la Pachita lui Craiu. Doar douã sãptãmâni l-a mai îndurat Dumnezeu. S-a spurcat degeaba! Dumnezeu sã-l ierte, cã eu nu l-as ierta!
        Clopotul încã mai bate. Soarele s-a retras dupã deal. Ileana s-a scurs din cãrare. O luminã plãpândã scaldã geamul bucãtãriei. E candela.
        Pasi împleticiti, nesiguri, trezesc pietrele abia atipite din drum. Cu pãlãria în mânã fluturând-o a victorie, cu haina nefiresc agãtatã de umeri, un trup mãsoarã constiincios întinsul dintre santuri.