|
|||||||
|
|
|
|||||
|
|
|||||||
CONCEPTE MATEMATICE SI FILOZOFICE
ÎN POEZIA LUI NICHITA STÃNESCU
Se spune cã poetii sunt tentati sã ne arate cã ei vãd ce nu vãd altii. Nichita Stãnescu, marele magician al cuvintelor si necuvintelor, un generos incurabil, nu putea sã nu fie tentat sã ne arate lucruri vãzute numai de el.
Considerând matematica o sursã binecunoscutã de generare si expunere a cunostintelor, am fost tentat sã aflu câtã matematicã a cunoscut si a folosit Nichita în creatia sa artisticã. Mai precis, cât si cum a folosit poetul în poezia sa conceptele matematice si filozofice ale vremii.
Fiind întrebat de George Arion într-un interviu cum se apãrã de acuzatia cã face filozofie în poezia sa, Nichita a rãspuns aproape revoltat: "E un fals împotriva cãruia protestez cu toatã hotãrârea. Poezia este o tainã si o lucrare de sine stãtãtoare. Matematicienii si filozofii au tainele lor. E ridicol sã transformi un sistem în altul. Din necesitatea versului si nu din concept apar în poezia mea simboluri filozofice. Poetul nu urmãreste sã afle adevãrul, ci sentimentul de adevãr. Când vreau sã citesc adevãruri, îi citesc pe Marx, Hegel sau Lao Tzî. Când vreau sã citesc politicã - iau documente politice. Când citesc poezie vreau sã citesc poezie, nu precepte. Amestecul prea mare de gânduri duce la improprietatea gândirii".
Nichita a avut cu sigurantã unele preocupãri matematice. Acest lucru este cu prisosintã dovedit în volumul intitulat "Laus Ptolemaei" publicat în anul 1968. Ptolemeu a fost un renumit astronom, matematician si geograf grec, care si-a elaborat lucrãrile la Alexandria prin secolul al doilea al erei noastre. Cea mai importantã lucrare a sa este Matimatiki syntaxis, binecunoscutã prin titlul sãu arab Almagest. Ea contine principalele cunostinte de astronomie si geometrie ale vremii, împreunã cu o conceptie originalã a sistemului geocentric. Ptolemeu a lãsat lumii si alte lucrãri importante, precum si câteva descoperiri si inventii în domeniul mecanicii, opticii si geografiei.
La Ptolemeu poetul a putut gãsi o conceptie geometricã interesantã asupra marelui Cosmos, dar si definirea unor relatii frumoase dintre ratiune si bun simt. El îsi va aminti mai târziu de toate acestea, declarând cã ratiunea este cea care "pregãteste urmãtorul bun simt". În volumul amintit, poetul manifestã o înclinare spre adevãrurile izvorâte din experientã, manifestând un oarecare dispret pentru cunoasterea teoreticã bazatã pe rationament. Asa cum observã si Stefan Augustin Doinas, el "cultivã aici logica dinamicã a contradictiei pentru a evada din capcana identitãtii", nefiind interesat de adevãruri ontologice directe, ci doar de ceea ce poate deveni omul în trecerea sa prin universul vietii. În acelasi timp foloseste în exces oximoronul (vezi celebrul vers "Foaie verde de albastru..."), ceea ce-l conduce, remarcã Stefan Augustin Doinas, la o manierã admirabilã de deconstructie a realului.
Recunoasterea operei lui Ptolemeu este pentru poet un act de credintã. Lumea creatã de savant este idealã si exercitã asupra poetului o atractie magicã. De aceea el apeleazã chiar la un celebru vers eminescian pentru a sugera si întãri aceastã recunoastere: "...Nu pot sã cred cã a murit, / mirosul lui de om viu / stãruie în aerul meu. / Gesturile lui îmi fluturã încã / aerul / si glasul i-l aud în timpane / ca si cum adevãrul ar putea / sã aibã trup omenesc; / ... / Niciodatã n-am sã învãt cã el a murit." (Despre moartea lui Ptolemeu).
Ce pregãtire matematicã avea Nichita? Chiar el declarã lui Boris Buzilã într-un interviu cã a debutat "...în revista de fizicã si matematicã cu rezolvãri de probleme si semnându-le Stãnescu Hristea, elev". Însã nu uitã sã precizeze cã: "M-au interesat Dialogurile lui Platon, dar trebuie sã mãrturisesc cã asez mai presus de ele postulatele lui Euclid pe care le-am parcurs tot atunci, adicã în anii formãrii mele intelectuale...".
Se pare cã, într-adevãr, cartea lui Euclid l-a marcat cel mai puternic pe Nichita, încã de la vârsta când nu stia cã va scrie poezie. Savantul a lãsat lumii o operã monumentalã prin cartea sa, carte de cãpãtâi a multor minti luminate de-a lungul a peste douã milenii. Într-un interviu acordat lui Nicolae Prelipceanu si apãrut în Tribuna la 31 martie 1983, adicã exact în ziua în care poetul împlinea vârsta de 50 de ani, Nichita declarã: "Una din cãrtile care m-au marcat a fost Postulatele lui Euclid, pe care eu le-am citit într-o editie foarte veche, texte traduse din greacã, dacã bine-mi aduc aminte, pe care eu le luasem drept texte de geometrie, habar n-aveam cã ele aveau sã exercite o influentã poeticã fantasticã asupra mea, ulterior".
Ce a gãsit frumos în geometrie Nichita? Heron din Alexandria spunea: "Geometria si-a format obiectul prin abstractie din cauzã cã, dintre corpurile fizice care sunt tridimensionale si au materie, geometria a separat materia din ele si a creat corpurile geometrice, adicã volumul si prin abstractie a ajuns la punct". Platon, în "Republica", spunea sustinea si el cã: "Geometrii folosesc figuri vizibile si judecã pe ele, dar ei nu se gândesc la aceste figuri, ci la altele, cu care seamãnã, dar care nu pot fi vãzute decât în minte".
Cele douã laturi contradictorii ale materiei, continuitatea si discontinuitatea, au sugerat unele imagini matematice abstracte precum: numãrul întreg, expresie a unei multimi discrete de obiecte distincte si indivizibile si întinderea geometricã, adicã linie, suprafatã, volum, imagine a continutului neîmpãrtit în pãrti, dar având calitatea cã se poate divide la nesfârsit. Lobacevski sustinea cã geometria nu este aprioricã si îndepãrtatã de experientã, asa cum pretindea Kant cu câteva decenii mai înainte, ci cã notiunile ei fundamentale au fost obtinute prin simturi, adicã sunt expresia experientelor ancestrale ale omului, iar aceasta impune ca relatia dintre geometrie si realitate sã fie precizatã si prin experiente. Aceste prevederi au fost speculate mai târziu cu succes de Einstein în teoria relativitãtii.
Cu privire la definitia punctului, notiune geometricã fundamentalã, se stie cã existã numeroase controverse, care dateazã încã din antichitate. Pornind de la faptul cã punctul nu are dimensiuni, se naste o întrebare complexã care se referã la inexistenta unui echivalent al punctului prin abstractizarea sa în spatiul fizic. Nichita nu gãseste o solutie anume, dar obsesia punctului o manifestã cu prisosintã în poezia sa: "...În univers urlã un punct / de durerea unui cerc / care-l înconjoarã" (Spirit de haiku). Punctul se aflã pretutindeni, trebuie doar sã stii sã-l vezi: "El este / înlãuntrul / desãvârsit, / interiorul punctului, mai / înghesuit / în sine decât / însusi punctul...", "... desi e fãrã margini, e profund limitat..." (Elegia întâi - 11 Elegii), si, mai ales, trebuie sã-l cauti si sã-l întelegi: "Ca sã te îndoiesti de linia dreaptã / trebuie sã stii mai întâi din câte puncte / e fãcutã..." (Despre viata lui Ptolemeu - Laus Ptolemaei).
Unor figuri geometrice Nichita le acordã o importantã specialã, dedicându-le câte un poem întreg în volumul "Operele imperfecte". Poetul ne predã, în inconfundabilul sãu stil, adevãrate lectii despre cub, cerc si alte figuri geometrice. Iatã câteva "definitii" stãnesciene de mare subtilitate: "...Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colt sfãrâmat!" (Lectia despre cub), sau în "Lectia despre cerc", poem care pare a fi închinat memoriei lui Arhimede: "Se deseneazã pe nisip un cerc / ... / Dupã aceea se izbeste cu fruntea nisipul / si i se cere iertare cercului. / Atât.".
În fata perfectiunii unor figuri geometrice poetul se lasã pur si simplu coplesit, motiv pentru care ajunge sã creadã cã acestea ar fi trebuit sã fie modele pentru însãsi viata: "Totul ar fi trebuit sã fie sfere, / dar n-a fost, n-a fost asa. / Totul ar fi trebuit sã fie linii, / dar n-a fost, n-a fost asa. / Ar fi trebuit sã fii un cerc subtire, / dar n-ai fost, n-ai fost asa. / Ar fi trebuit sã fiu un romb subtire, / dar n-am fost, n-am fost asa..." (Cântec - Dreptul la timp). Triunghiul, pãtratul si alte figuri geometrice mai simple înseamnã tot atâtea forme si grade ale libertãtii de a gândi. Conceptia ptolemeicã reabilitatã estetic, viziunea sfericã a lumii si a întregului, dimpreunã cu stabilitatea dinamicã în epicentrul cãreia se situeazã omul, explicã geocentrismul universului sãu poetic. Infinitul e ontologic si din unghiul sãu static îndeamnã viteza: "...fugeam / de fuga luminii...", pãmântul este declarat plat, întins pe un plan ca o scândurã, peste tot sunt doar cifre si zei: "În lipsa ta, s-au nãscut cifrele si zeii" (Unul universal), iar geometria îi asigurã linistea sufleteascã: "...Geometria e linistea / întâmplãrii..." (Autobiografie la Belgrad).
"Nichita Stãnescu a avut o vocatie matematicã abandonatã si inhibatã, a profitat de experienta marelui geometru al poeziei care a fost Ion Barbu", spunea prietenul sãu Victor Ivanovici. Criticul Serban Cioculescu, care nu prea l-a sustinut pe poet în cronicile sale, spune însã cã acesta nu l-a copiat pe Ion Barbu în ermetism, ci si-a ales un drum propriu, adoptând alte modalitãti de expresie ermeticã, prin practicarea ilogismelor de tot felul. Iatã un exemplu: "Alergam atât de repede încât / mi-a rãmas un ochi în urmã / care singur m-a vãzut / cum mã subtiam - dungã mai întâi, linie apoi... / Nobil vid strãbãtând nimicul, / rapidã parte / neexistentã / traversând moartea" (Finish - Epica Magna, 1978), în care eul se identificã cu vidul (partea neexistândã) iar spatiul cu nimicul. Este oare sau a fost dorinta autorului, se întreabã criticul, de a ilustra spatial ideea de moarte, prin mijlocirea ideii de alergare, pânã la identificarea cu linia orizontului? Ce cautã atunci vidul si nimicul pe acest traseu?
Cu o tehnicã desãvârsitã, poetul apeleazã deseori la inversarea lumilor cunoscute: materia vie cu cea moartã: "Din punctul de vedere al copacilor.../ Din punctul de vedere al pietrelor.../ Din punctul de vedere al aerului..." (Laudã omului), prezentul cu trecutul sau viitorul: "...Existã numai ceea ce va fi / numai întâmplãrile neîntâmplate,.../...Tristetea mea aude nenãscutii câini / pe nenãscutii oameni cum îi latrã..." (Cântec - Dreptul la timp), timpul astronomic cu cel biologic: "...Mai lasã-mã un minut / Mai lasã-mã o secundã / Mai lasã-mã o frunzã, un fir de nisip / Mai lasã-mã o brizã, o undã // Mai lasã-mã un anotimp, un an, un timp." (Viata mea se ilumineazã), partea cu întregul sau finitul cu infinitul: "...Stau si ascult / ceea ce e singuratic în mult..." (Invocare), sau "Cu bratul drept am dat la o parte noaptea / Arãtându-i infinita noapte..." (În drum spre Cartagina), sau încã: "Totul e inversul totului..." (Elegia întâi - 11 Elegii).
Chiar de la începutul carierei sale poetul a manifestat un deosebit curaj, sfidând logica traditionalã si limbajul natural. Primele sale volume de versuri au fost primite cu mare entuziasm atât de public, cât si de o bunã parte a criticii. Nicolae Manolescu remarca în revista Contemporanul nr.20 din 1970: "...Poezia închipuie o lume realã, fãrã gravitatie, imaterialã, diafanã, în care obiectele lunecã dintr-o formã în alta, dintr-un contur în altul ca niste misterioase fluide; si totodatã o lume a stãrilor de suflet substantialã, densã, în care sentimentele se ating, se lovesc si se rãnesc". Curajul manifestat de poet merge pânã acolo încât ajunge sã contrazicã principiile aristotelice de bazã ale logicii clasice: al identitãtii, al necontradictiei si al tertului exclus. Bãtãlia la care s-a angajat se bazeazã pe redefinirea conceptelor si îndepãrtarea sau sustragerea realului din ele, pentru a sugera sensuri mai largi, sprijinit fiind de metafizica acestora.
Solomon Marcus face o analizã pertinentã a ceea ce înseamnã concept în poezia lui Nichita. Cunoscutul matematician si lingvist porneste în analiza sa de la ideea cã logica poeziei, spre deosebire de cea a stiintei, are o tendintã anticonceptionalã, pe care o împãrtãseste însusi Nichita în volumul sãu "Respirãri" din 1982, unde afirmã: "deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în functie de un sistem de referintã, este un fenomem subiectiv, neputându-se deci generaliza, un fenomen desi de constiintã totusi nenotional; el poate da sentimentul ideilor si al zonelor abstracte (neizbutind sã fie el însusi niciodatã idee sau spatiu concret), poate da sentimentul obiectului si al materiei (nefiind niciodatã prin sine nici obiect si nici materie)".
Poemele lui Nichita pun în miscare o serie de concepte geometrice si logice precum punctul, linia, pãtratul, cercul, cubul, sfera, numãrul, aleph. Solomon Marcus observã: "Conceptele sunt supuse unei desfigurãri sadice uneori, unei încetosãri alteori, dar nu lipsesc nici situatiile în care poetul retine o singurã notã esentialã, pentru a o transforma într-o superbã metaforã". În aceeasi idee, Stefania Mincu explicã bãtãlia poetului în "Între poesis si poein" astfel: “Nu cu prozaicul se luptã metaforicul stãnescian ci cu metafizica conceptului, a modelului, a numãrului, a Sistemului”.
Nichita contestã pânã si un concept vechi de când lumea, acela de numãr. Numerele cardinale si ordinale, introduse de Georg Cantor cu peste un secol în urmã, au luat nastere printr-un proces de abstractie, ignorându-se atât natura obiectelor cât si ordinea lor. Valoarea realã a acestor definitii constã în simplitatea si generalitatea lor.
"Itinerarului propus de Cantor, sesizeazã Solomon Marcus, de la multimi particulare la numãr cardinal asociat, deci de la individual la general, de la concret la abstract, Nichita Stãnescu îi propune, în replicã, itinerarul invers, care reintegreazã numerele în concretetea din care ele s-au desprins. În acest fel toate operatiile elementare cu numere sunt abrogate". Iatã un exemplu întâlnit în poemul "Altã matematicã" din volumul "Mãretia frigului": "Noi stim cã unu ori unu fac unu, / dar un inorog ori o parã / nu stim cât face. / Stim cã cinci fãrã patru fac unu / dar un nor fãrã o corabie / nu stim cât face. / Stim, noi stim cã opt / împãrtit la opt fac unu, / dar un munte împãrtit la o caprã / nu stim cât face. / Stim cã unu plus unu fac doi / dar eu si cu tine, / nu stim, vai, nu stim cât facem". Si Engels, preluând de la Hegel, spunea ceva asemãnãtor, despre lucrurile abstracte: "Poti mânca mere, pere, dar niciodatã fructe".
Nimeni nu stie azi cum s-a ajuns la notiunea de numãr. Ea reprezintã una dintre cele mai controversate abstractizãri inventatã pânã acum de mintea omeneascã. Acest concept este supus si în prezent unor vii polemici. De exemplu, e totuna 3+4 si 7 ? Nici un matematician filozof contemporan n-ar putea rãspunde în mod absolut la o astfel de întrebare. Notiunea, aparent simplã, a condus în timp la concepte mult mai complexe, precum acelea de numãr real, rational sau irational, imaginar sau complex, algebric si transcendent. În legãturã cu importanta acestor dificultãti, poetul si matematicianul Ion Barbu constata, la un moment dat, cu multã candoare: "Criza civilizatiei stiintifice grecesti a fost imposibilitatea de a concepe numãrul irational".
Nichita se simte uneori depãsit de ideea de numãr, unitatea ridicându-i mari semne de întrebare: "...Ah sunt un vitreg / si pe deasupra fãrã de doi / Un strãin fatã de unu / Un strãin de unu / Un strãin al unului ..." (Ars poetica), sau cifrele în sine exercitând pur si simplu asupra sa o atractie magicã: "Noi doi / voi patru si ei opt / Ah! Cât de verde pare iarba!" (Haiku). Descurajat, ajunge sã declare: "Unul nu este / si nici nu existã." (Numãrãtoarea - În dulcele stil clasic). Traseul de recuperare a individualului din general, a pãrtii din întreg, revine obsesiv în multe din textele sale, de exemplu, în "Matematica poeticã", "Împãrtirea la doi" s.a. Prin aceastã abordare se afirmã cã poetul a devenit un adevãrat suporter al "Scrisorilor despre logicã" ale lui Constantin Noica, publicate în vremea sa în Viata Româneascã. Iatã un alt exemplu concludent: "...De numãrul unu sunt bolnav, / cã nu se mai poate împarte / la douã tâte, la douã sprâncene, / la douã urechi, la douã cãlcâie, / la douã picioare în alergare / neputând sã rãmâie,..." (Elegia a zecea - 11 Elegii).
Evident, nici logica si nici intuitia nu pot contrazice în vreun fel adevãrurile. Altfel spus, ceea ce este adevãrat din punct de vedere poetic nu are neapãrat si consistentã filozoficã. Iatã încã douã ilogisme legate de conceptul de numãr: "Numele cifrei sapte reprezentând sapte copaci / este mai mare decât / numele cifrei sapte reprezentând sapte furnici" , sau "Nici numere în sine nu se pot gândi / fãrã trupurile care le poartã".
Se întâmplã ca poetul sã contrazicã cu bunã stiintã primul principiu al logicii clasice, anume cel al identitãtii, folosind imagini poetice în care obiectele se sustrag încadrãrii lor în concepte: "si nici nu rãsare acelasi soare / ci tot altul dupã noroc / mai mic sau mai mare" (Laus Ptolemaei), sau "Nu se poate copacul sã fie copac" (Certarea lui Euclid), sau încã "Atom nu se aseamãnã cu atom", "Animal cu animal nu se aseamãnã / Frunzã cu frunzã nu e geamãnã". Chiar si propria identitate este pusã la îndoialã: "Nu cum sunt eu sunt eu / ci cum esti tu sunt eu..." (Oratie de nuntã - Epica Magna). De fapt, adevãratul crez al autorului din acest punct de vedere este dezvoltat pe larg în poemul "Enghidu" din volumul "Dreptul la timp".
Ca tacticã poeticã, deseori se recurge la refuzul relatiilor de echivalentã care încadreazã obiectele individuale în clase mai largi de obiecte. Atent cu ceea ce practic se întâmplã cu fiecare dintre ele, obiectele stãnesciene suferã o metamorfozã continuã care conduce uneori la transformarea unei entitãti chiar în opusul ei: "Iubit la început si neiubit apoi" (Aleph la puterea aleph).
Principiul necontradictiei este si el permanent subminat: "Sunt lângã tine, dar cheamã-mã" (Laus Ptolemaei), "apoi iubit si neiubit" (Aleph la puterea aleph). Poetul aplicã deseori negatia sensului direct, chiar si în atitudinile si manifestãrile concrete pe care le invocã, precum: "Existã-mã si ne existã-mã / vorbã mutã! / Cântã-mã si tace-mã!" (Pasãrea Pheonix a Serbiei). Dupã cum sustine Solomon Marcus, în astfel de sintagme "este vorba nu atât de încãlcarea principiului logic al necontradictiei, cât de respectarea unui analog pragmatic al acestuia. Limbajul poetic e obligat sã compenseze insurectia sa împotriva definitiilor printr-o dependentã mai mare de context; nu numai de contextul sintactic, ci si (de fapt, mai cu seamã) de contextul semantic si pragmatic".
Complementareitatea, care participã la reîntregirea lucrurilor, este regãsitã în puterea umanã care îmbrãtiseazã si desãvârseste totul. Chiar si nimicul trebuie explicat în contextul ideii de numãr: "Nimicul este numãrul acel / Fãrã de numãr si plângând." ("Luna de la ora trei de ziuã", poem scris împreunã cu Aurel Rãu).
Dacã unele concepte geometrice si din teoria numerelor reprezintã adevãrate izvoare de nesecatã inspiratie, în schimb matematica discretã nu este deloc pe placul poetului. Sinteza datelor statistice, de exemplu, si interpretarea datelor referitoare la fenomenele de masã îi provoacã dispret: "Una din marile mele dureri de intelectual a fost aceea cã nu am tolerat niciodatã gândirea statisticã asupra umanitãtii... Literalmente este îngrozitoare gândirea statisticã. Nu poti sã spui omori 50 ca sã salvezi 100. Pe fiecare trebuie sã-l iei individual. Dacã unul dintre ei era Shakespeare sau Mozart?", (interviu luat de Mihai Sin si apãrut în numãrul 4 al revistei Vatra din aprilie 1973).
Existã, desigur, mult mai multe frumuseti ale matematicii pe care Nichita nu a avut sansa sã le fi cunoscut, altfel cu sigurantã le-ar fi surprins în poemele sale. S-a oprit la punct, linie si cerc, dar lipseste minunata elipsã, cea care are unele proprietãti miraculoase, printre care aceea cã orice razã dintr-unul din focarele ei se reflectã în celãlalt focar. Lipseste numãrul de aur sau proportia divinã, cu mari implicatii în esteticã, lipsesc concepte minunate precum curbura spatiului, infinitii mici, geometriile neeuclidiene sau riemanniene si multe altele.
Infinitul a fost si rãmâne una din cele mai spinoase probleme ale ratiunii umane. Marele matematician Gauss spune despre el aproape poetic: "infinitul este numai un fel de a vorbi". Acesta însã nu reprezintã nici un pericol atâta timp cât omul finit nu va face greseala sã priveascã infinitul ca pe ceva limitat. Infinitul are si o proprietate interesantã, descoperitã chiar de Galilei, anume aceea cã o multime este infinitã dacã "o parte a ei este egalã cu întregul". În abordarea problemei infinitului (si nu numai) Nichita Stãnescu nu este un adept al logicii, ci recurge la intuitie, despre care Poincaré spunea: "...se pare cã te nasti geometru, adicã intuitiv, sau analist, adicã logician". Din acest punct de vedere poetul rãmâne un geometru, adicã un intuitionist convins pânã la capãtul vietii. Despre intuitionisti se spune cã se bazeazã deseori pe inconstient, unde ideile vin din senin, sau pe inspiratie, dar numai în urma unui efort constient.
Spre deosebire de Lucian Blaga, care vede în poet un "potentator" al misterului, la Nichita poetul nu se mai multumeste doar sã admire si sã amplifice misterul, ci devine un creator de mister: “Foc cãrãmidã peste zid de casã / Cuvântul care-l zic e pus pe masã / Si de mâncare este“ (Defãimarea rãului - Epica Magna). Nichita este un sensibil al lucrurilor pe care le descoperã si le simte. Din acest motiv temele si motivele fundamentale preferate sunt groaza de lume si nostalgia dupã lumi îndepãrtate (Ghilgames, Euclid, Ptolemeu s.a.).
Conceptul de timp ocupã un loc central în poezia lui Nichita. Poetul este obsedat permanent de metamorfoza lucrurilor, motiv pentru care timpul stãnescian apare ca fiind indisolubil legat de memorie, ca un timp al amintirilor: "Memoria nu se repetã, ci adaugã,... Memoria poartã si numele de Timp" spune el în volumul "Respirãri". Poetul este perfect constient cã timpul amintirii, al trãirii, submineazã totusi timpul cronologic. Timpul subiectiv este mai scurt când trãim evenimente mai bogate si asta o observã excelent Nichita în "Laus Ptolemaei": "Ptolemeu mi-a zis: / - Douã sunt felurile firii de a fi: / starea belsugului de timp la îndemânã / adicã starea contemplãrii / si starea lipsei de timp, adicã / starea crizei / ..../ - Contemplatia, adicã staticul firii / cel care din plictisealã se schimbã pe sine; / criza de timp, adicã, / starea firii care din obosealã / rãmâne-mbrãcatã în vechea sa hainã, / în scutecul nasterii sale". Timpul-memorie este obsesiv, dar poetul nu este interesat de o etapã anume, ci doar de trecerea, repetatã la infinit, de la o etapã la alta. Existã o lege matematicã, de care poetul se pare cã avea cunostintã, care exprimã psihologia perceptiei temporale, sugeratã de Jean Piaget si sustinutã de alti cercetãtori din scoala sa. Ea spune cã printr-un logaritm sau, într-o viziune mai recentã, printr-o rãdãcinã pãtratã, putem exprima timpul subiectiv (psihologic) în raport cu cel obiectiv (cronologic). În ambele cazuri însã, primul este mai lent decât al doilea. Rãmânerea în urmã a omului în bãtãlia sa cu natura este una din marile drame ale existentei umane, fapt care provoacã îngrijorarea poetului: "Si nici nu existã înteles ci numai/ întelegere" (A inventa o floare) sau, "În lumea supra-simultanã / trupul meu si cu trupul meu / se compun cu trupul meu" (Certarea lui Euclid).
Pentru poet perceptia este în primul rând vizualã, iar punctul de optimã vizibilitate este de puterea numãrabilului sau de puterea continuului, echivalentele simbolurilor matematice de reprezentare a primelor douã categorii de infiniti: aleph0 si aleph1. Desi abordarea infinitului este o încercare curajoasã, totusi elanul manifestat de poet rãmâne iluzoriu, încât e nevoit sã recunoascã dezamãgit: "Aleph la puterea Aleph / nu e cu putintã" (Aleph la puterea aleph). Legea lui Weber si Fechner (cei care au pus încã din secolul trecut bazele psihofizicii), sustine cã: "Omul percepe lumea înconjurãtoare dupã o lege logaritmicã, în sensul cã senzatia este logaritmul excitatiei (stimulului)" Altfel spus, la un sir de excitatii mãsurabile, aflate în progresie geometricã, senzatiile noastre de rãspuns, presupuse si ele mãsurabile, variazã în progresie aritmeticã. Legea are astãzi largi aplicatii în biologie si psihologie. Ea ne spune cã omul poate domoli ritmurile naturii prin logaritmare. A stiut sau a intuit Nichita aceastã lege?
Poetul este deosebit de inventiv atunci când intuieste legitimarea logicã a lumilor posibile, desi ideea o stim încã de la Leibniz. Terenul este în acest caz fertil, o astfel de logicã permite aproape orice, este indulgentã chiar si cu unele paradoxuri celebre. În poezia "Certarea lui Euclid" poetul sustine: "Nu pot sã cred cã frunza e verde si atât / si-n cealaltã lume simultanã ea este ahov / si-n cealaltã lume simultanã este sirip / si-n cealaltã lume este ep / în cealaltã up / si-n toate celelalte este cum este", iar în poemul "Enghidu" din volumul "Dreptul la timp" sunt prezentate curajos lumi paralele în care se regãseste însusi poetul: "...Mi-am întins privirea si ea a întâlnit un copac / si el a fost!...", sau "eu nu voi mai fi, cãci un lucru asemenea altuia / nu existã...".
În filozofia poetului intuitia nu este ridicatã la rang de valoare a creatiei, adevãrul intuitiv fiind deseori ocolit cu bunã stiintã. Poetul se îndepãrteazã foarte mult si de logicã, tot în mod constient. Ocolind tautologia aproape în fiecare vers, silogismele apar construite deseori din propozitii vãdit false. Probabil din aceste motive poetul a fost acuzat cã a abuzat de ilogisme. Demonstratiile sunt simple, bazate pe rationamente cu premise arbitrare, contradictorii, uneori fortate, alteori inversate. Doar recurenta pare a fi un instrument potrivit cu care poetul reuseste sã încheie cu succes unele demonstratii.
Poetul reabiliteazã adevãrul logic abia înspre maturitate, când utilizeazã si adevãruri matematice bazate pe ratiuni. Alexandru Condeescu sustine cã: "Nichita Stãnescu nu atinge decât rar si spre sfârsit treapta sa cea mai înaltã - ratiunea - rar recunoaste adevãrurile cãutate 'orbecãind' printre paradoxurile fiintei care este, ca si realul, o vesnicã devenire mistuitã de timp".
Când inventeazã "necuvintele" poetul devine cu adevãrat un "rationalist". Notiunii de necuvânt nu i s-a stabilit încã un echivalent, dar cel mai probabil s-ar putea crede c[ acesta este desemnat prin "inefabil". Nichita a înteles corect cã sãrãcia conceptelor si a cuvintelor în raport cu infinitatea lucrurilor genereazã ambiguitãti, polisemie si imprecizie. Ludwig Wittgenstein în "Tractatus Logico-Philosophicus" sustine cã metaforele si expresiile metaforice sunt, prin natura lor, ambiguitãti. Neatentia în folosirea cuvintelor si a simbolurilor duce în mod inevitabil la paralogisme. Poezia foloseste limbajul natural, însã într-o formã aureolatã si adãugând cuvântului o serie de proprietãti logice care joacã adesea un rol decisiv. Limba are astfel capacitatea de a sugera sensuri diferite printr-un singur termen sau de a transpune, a aliena semnificatiile, iar toate acestea au un efect fericit în poezie.
Credinta lui Nichita era aceea cã, dupã ce au fost rostite, cuvintele mor, dispar în semne abstracte, nu mai sunt vii. De aceea el recurge la definirea unor stãri, lucruri sau fenomene, prin utilizarea abundentã a necuvintelor, a cuvintelor neinventate încã, sau a seturilor de cuvinte care înlocuiesc un cuvânt care nu s-a mai spus. Prin necuvinte poetul gãseste “elementele primordiale ale poeziei asa cum se nasc ele“. În faza de maturitate poetul priveste cuvântul nu ca pe un semn lingvistic ci ca pe un obiect. Necuvântul poate sugera o definitie a ceea ce nu a fost sau nu poate fi definit: "Poezia este ochiul care plânge / Ea este umãrul care plânge / ochiul umãrului care plânge / Ea este mâna care plânge / ochiul mâinii care plânge / Ea este talpa care plânge / ochiul cãlcâiului care plânge / O voi, prieteni / poezia nu este lacrimã / ea este însusi plânsul / plânsul unui ochi neinventat / lacrima ochiului / celui care trebuie sã fie frumos, / lacrima celui care trebuia sã fie fericit." (Poezia). Iatã si alte "definitii" logice ale unor lucruri care par a nu suporta definitii: "abur plutind deasupra lucrurilor", "umbrã de aur în constiintã, pe care o aruncã structura materiei".
Astfel, Nichita ne oferã sansa sã ne apropiem de poezia si gândurile sale, pentru a-l întelege. Metodele propuse sunt tot atâtea instrumente noi de cercetare, atât pentru a-l descoperi pe el ca poet si vizionar, cât si pentru a ne descoperi pe noi însine.
Adevãrul filozofic în poezia lui Nichita nu este unic, doar exprimarea lui este unicã. El nu este înfãtisat niciodatã ca o oglindire fidelã a realitãtii obiective în gândire, ci mai degrabã ca o aproximare limitatã a realitãtii. Poetul preferã mai multi zei deodatã, iar adevãrurile sunt mereu supuse unor procese de schimbare si transformare, independent de vointa umanã, prezentându-ni-se sub cele mai diverse forme si în locurile cele mai neasteptate, lovindu-ne dureros prin forta lor efemerã. Poetul nu este de acord cu ceea ce afirma cândva filozoful Descartes: "nefiind decît un adevãr despre un lucru, acel care-l gãseste stie tot ce se poate sti despre el". În legãturã cu acest subiect Alexandru Condeescu remarca: "Adevãrul pentru Nichita Stãnescu este o stare dinamicã, acceptând în consecintã o pluralitate de sisteme de referintã" si "gândirea sa multiplicã la infinit punctele de vedere, ..., nãuceste logica bunului simt familiar si ocrotitor".
Petre Rãu