|
|||||||
|
|
|
|||||
|
|
|||||||
Oglinda lui
Eminescu
Cu toţii ştim ce
este o oglindă: un obiect
din metal sau sticlă, de diferite forme, având o faţă acoperită
cu un strat metalic ce formează o suprafaţă netedă şi
lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină şi
de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda
poate fi reprezentată şi de suprafaţa unei ape curate şi
limpezi, de o gheaţă netedă şi lucioasă sau de o placă
de marmură, dar şi de multe alte obiecte cu însuşirile descrise
mai sus.
Oglindirea este un fenomen
natural şi el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a
expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei
luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile duşmane
cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa
acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învăţatul
Buffon, în preajma Parisului.
În legătură cu
acest fenomen există o mulţime de lucruri cunoscute, dar şi multe
întrebări care nu şi-au găsit nici astăzi răspunsul. Oglinda
inversează stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul. Acest fenomen
paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite
şi oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american
Martin Gardner a descris în articolul său Stâng
sau drept? publicat
în volumul Amuzamente matematice o cale simplă de a confecţiona
o oglindă "ciudată": se aşează
două oglinzi obişnuite
astfel încât să formeze un unghi drept. Dacă se roteşte această
oglindă cu 90 de grade imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme fenomenul
de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăşi
lumina este încă un miracol. Unele consideraţii filozofice au legătură
cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri.
Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea
obiectelor din oglinda ei că "merg pe cealaltă cale". De-a lungul timpului toţi marii scriitori ai lumii
s-au inspirat cu prisosinţă din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa
lucrare intitulată Tema oglinzii în
poezia franceză, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda
metalică avea
dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura
umană. Autorul studiului descoperă şi unele
coincidenţe care îl determină să-şi pună întrebarea
dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre
exactitate şi claritate. Între cele două epoci de
cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care
oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta
perioadă a barocului.
În poezia românească,
mitul oglinzii ocupă un loc central şi apare sub cele mai rafinate
forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezentă deseori într-o
perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile
cosmice, de a împreuna spaţii şi de a transpune ca un obiect de
apropiere. Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de
reflecţie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanţe
enorme, atât spaţial cât şi temporal.
Cât ştia Eminescu despre
fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: "Eminescu nu era însă, hotărât, un om de ştiinţă
şi nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci
numai un amator vag de profunditate.". Totuşi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în
poezia sa. Eminescu,
"sfântul preacurat al ghiersului românesc" cum îl numeşte Tudor
Arghezi, este conştient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le
multiplică şi le găseşte în fiecare obiect luminat din
jurul său.
Oglinzile preferate ale lui
Eminescu sunt: lacul,
izvorul, apa în general, dar şi luna, marmura, gheaţa
şi, desigur, oglinda propriu-zisă. În acelaşi timp poetul
vizează şi lumi duale, simetrii şi asimetrii, jocuri de umbre
şi lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În
perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin
tonalităţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii
- tânjind după bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desăvârşite
- abundă de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape. Prezenţa
constantă a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristică
acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de
lucire fină şi tremurătoare în întunericul pădurii, şi
unul sonor, de acompaniament al stărilor sufleteşti.
Lacul reprezintă probabil
cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa liniştită,
el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: "În
lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin," (Frumoasă-i
- 1866). În Crăiasa din poveşti
apa aduce alte virtuţi plastice:
"Lângă lac, pe care norii
/ Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mişcări de valuri /
Ca de bulgări de lumină...".
La fel şi în Lacul: "Lacul
codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă".
Lacul sclipeşte adesea,
oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn
al întregului univers: "Tresărind
scânteie lacul / Şi se leagănă sub soare;"
(Freamăt de codru - 1879). Stelele nu se văd
întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu
reflectate de apele lacului: "Ce mi-i
vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri," (Revedere - 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate
reflecta şi zâne: "În lacu-adânc
şi neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr
de aur roş." (Codrul şi
salon).
Ce este mai potrivit decât un
lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel? "În lac se oglindă
castelul. A ierbii / Molatece valuri le treieră cerbii." (Diamantul
nordului - Capriccio). Conform unui principiu care
spune că drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare,
cunoscut în fizică sub denumirea de principiul
reversibilităţii drumului razelor de lumină, imaginea poate fi privită ca izvor şi invers, izvorul ca imagine.
Eminescu oferă reţete proprii cu privire la magia apelor unui lac.
Pentru a întrevedea un chip e nevoie să priveşti cum apa se scurge în
cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede şi
curată, purtătoare permanentă a minunatei proprietăţi
de a oglindi lucrurile: "Ca să
vad-un chip,se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit
de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri"(Crăiasa
din poveşti-1876).
Refracţia luminii este un
fenomen des surprins în poezia eminesciană. Cerul se răsfrânge în
apa lacului până în adâncul acestuia: "Ca
cerul ce priveşte-n lac / Adâncu-i surprinzându-l." (Să fie sara-n asfinţit - 1882). Luceferii din ceruri sunt
prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtaşi împreună cu
undele lacului: "Din
cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Şi
undelor pe lac." (Din cerurile-albastre). Lebăda, asociată uneori cu lacul,
pluteşte pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu nişte oglinzi:
"Aripile-i albe în apa cea caldă
/ Le scaldă, / Din ele bătând, / Şi-apoi pe luciu, pe unda
d-oglinde / Le întinde:
/ O barcă de vânt." (Lebăda).
Aşa cum susţine
Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881)
a fost inspirat
de lacul de lângă castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu
Maiorescu, Slavici şi alţii. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva
izvoare domolite în fântâni şi mici cascade. În
prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre şi lumini întâmplate
între castel şi lac, în mişcări molcome tăiate de lebede
pe unde, în respirarea apelor. Luminile lunii sunt însoţite de sunete delicate, apele, pădurile
şi luceferii participă la aventura îndrăgostiţilor porniţi
în plimbarea liniştită pe lac. Razele prin care se petrece refracţia
luminii prin undele lacului poartă cu ele veşnicia imaginii: "Stă
castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare
doarme umbra lui de veacuri. / Se înalţă în tăcere dintre rariştea
de brazi, / Dând atâta întunerec rotitorului talaz.".
Dualitatea imaginii pe care o
reprezintă oglinda este întâlnită aproape pretutindeni. Deşi dincolo de oglindă se află o lume
virtuală, ea este simetrica lumii reale în care trăim iar imaginea
reflectată este adeseori cea care ne arată exact aşa cum suntem,
dar ne oferă şi perspectiva unei construcţii noi. Shakespeare
spunea într-un sonet: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma /
alt chip s-aducă-n lume,
...".
Veşnicul prieten al
poetului, izvorul lui Eminescu este şi el un obiect al reflecţiei
luminii, prin care îţi poţi afla imaginea proprie prin oglindire:
"Şi Narcis văzându-şi
faţa în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
/ Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu
ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, / Subţiindu-şi
gura mică şi chemându-se pe nume / Şi fiindu-şi sie dragă
cum nu-i este nime-n lume..." (Călin
- file
din poveste - 1876). Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, îmbiind el
însuşi iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-şi admira
frumuseţea şi a-şi reflecta visătoare sentimentul: "Se
întreabă trist izvorul: / Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi,
/ Să m-atingă visătoare / Cu piciorul?". În poemul Freamăt de codru (1879),
izvoarele pot fi şi zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde
undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis:
"Din izvoare şi din gârle /
Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri
sperioasă / Se azvârle".
Apa, din orice sursă ar
proveni - izvor, râu, lac, ploaie - apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care
deţine proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt
completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat,
într-o cadenţă care inspiră liniştea şi apăsarea,
atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei - cu sugestia căderii
ei în ploaie - face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De
altfel, ea e o prezenţă aproape permanentă în poezia eminesciană
de tinereţe, sugerând elemente coloristice, dinamice (căderea
şi troienirea) şi olfactice.
În Egipetul
(1872)
legenda bătrânului fluviu este purtată în timp mereu împreună
cu oglinda: "Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară / Către marea liniştită ce îneacă al
lui dor", iar magul priveşte, într-o
oglindă de aur, cerul care îngrămădeşte mii de stele. Deşi
mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integrează, magul
scrutează căi tainice, iar cu varga sa fermecată trasează
drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumuseţea, bunătatea
şi dreptatea:
"În zidirea cea antică,
sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de
aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic priveşte-acolo
căile lor tăinuite / Şi cu varga zugrăveşte drumurile
lor găsite:
/ Au aflat sâmburul lumii, tot
ce-i drept, frumos şi bun". În lungile unde ale Nilului se reflectă
tulburate stelele, în timp ce luna arginteşte frumuseţea întregului
Egipt antic. E nevoie de o suprafaţă netedă şi lucioasă
dar şi de o sursă de lumină pentru ca proprietatea de reflectare
să se întâmple.
Argintul este considerat
metalul cu cele mai bune proprietăţi de reflectare: "Dar
ş-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel
roşu apa-ncet, încet pătrunde, / Ş-acum luna arginteşte tot
Egipetul antic".
Tot o oglindă dinamică, purtătoare de magie, întâlnim şi
în poemul Diana: "În cea
oglindă mişcătoare / Vrei să
priveşti un straniu joc".
Noţiunea de simetrie este
strâns legată de oglindire. O structură este simetrică dacă
rămâne neschimbată atunci când o reflectăm într-o oglindă
obişnuită. Aceasta se distinge de o structură asimetrică
prin aceea că poate fi suprapusă peste oglindirea ei. Pentru a deosebi
două forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obişnuieşte să
li se atribuie denumirile de "dreaptă" şi "stângă".
Cu toate că acestea sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am măsura
nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care să nu o aibă
şi cealaltă. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus:
"Ce poate semăna mai mult cu mâna mea şi să
fie mai identic în toate privinţele, decât imaginea ei în oglindă? Şi totuşi nu pot să pun mâna pe care o văd
în oglindă în locul originalului ei".
Un fluviu cu apa sa limpede
poate deveni un uriaş cumul de oglinzi, care fixează pe o suprafaţă
extinsă imagini astrale, iar stelele, privite ca nişte icoane, se
prelungesc prin refracţie până în fundul apei. Imaginea se transpune
mirific şi inversată, ca şi cum ai privi întreaga bogăţie
a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viaţa însăşi
poate părea mai inconsistentă, mai asemenea substanţei visului.
Vastul poem eminescian Memento mori,
publicat postum, oferă spiritului prea refrexiv al eroului un şir de
tablouri grandioase ale marilor civilizaţii antice şi ale unor momente
din istoria mai apropiată, întoarse în neant fără explicaţie,
prin simetrii şi asimetrii, fără sens, fără urmă,
prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: "Iară
fluviul care taie infinit-acea grădină / Desfăşoară-în
largi oglinde a lui apă cristalină, / Insulele, ce le poartă, în
adâncu-i nasc şi pier; / Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane /
Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu
pari a te uita în ceri".
În acelaşi poem, acelaşi
fluviu devenit al cântării, care străbate în drumul său codri
semeţi şi luminează ca o oglindă uriaşă formând
un lac gigantic, lumina întreagă a zilei umple şi desăvârşeşte
natura. Claritatea imaginii este într-atât de reală, încât până
şi culorile se pot vedea pe fund: "Prin
pădurile de basme trece fluviul cântării / Câteodată între
codri el s-adună, ca a mărei / Mare-oglindă, de stânci negre
şi de munţi împiedicat / Ş-un gigantic lac formează, într-a
cărui sân din soare / Curge aurul tot al zilei şi îl împle de
splendoare, / De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat".
Ochiul uman distinge cu uşurinţă
lucrurile pe care le priveşte. Totuşi, două puncte alăturate
nu se mai văd separate cu ochiul liber dacă distanţa dintre ele
este mai mică decât cinci miimi de milimetru. Aceasta reprezintă
distanţa dintre două elemente fotosensibile ale retinei. Dar tot
ochiul omenesc suportă o anumită sensibilitate la culori, numită
sensibilitate spectrală relativă. El prezintă o sensibilitate
diferită pentru culori diferite, adică pentru diferite lungimi de undă
ale radiaţiei luminoase. De exemplu, este ştiut că el are
sensibilitatea maximă pentru culoarea verde. Însă bogăţia
de culori este un factor care caracterizează deseori frumuseţea. În Memento
mori, râul este argintiu şi capătă proprietăţi
magice de a reflecta prin oglinda lui plană, la lumina lunii, culori şi
umbre de neasemuit, peste care natura îşi revarsă întreaga frumuseţe:
"Pe când greieri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună,
/ De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună / Pod
de pânză diamantină peste argintosul râu, / Şi cât ţine
podul mândru, printre pânza-i diafană, / Luna râul îl ajunge şi
oglinda lui cea plană / Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte
vioriu."
Marea, cu valurile ei, întruchipează
un izvor de nemărginită oglindire, mai cu seamă sub influenţa
razelor luminoase ale astrului nopţii - luna - o întreagă lume
reflectată până în imaginarele ei adâncuri: "Adânca
mare sub a lunei faţă, / Înseninată de-a ei blondă rază,
/ O lume-ntreagă-n fundul ei visează / Şi stele poartă pe
oglinda-i creaţă." (Adânca mare - 1873). Însă marea participă cu undele ei
şi la imaginea cosmică reflectată în mintea umană căreia
nu i se dezvăluie toate tainele universului: "Oricâte
stele ard în înălţime, / Oricâte unde-aruncă-n faţă-i
marea:
/ Cu-a lor lumină şi
cu scânteiarea / Ce-or fi-nsemnând, ce vor - nu ştie nime." (Oricâte stele...). Reflectarea prin raze poate transpune murmure
şi gânduri, dureri şi mângâieri:
"Iar râul suspină de blânda-i
durere / Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere / Fantastic purpur;" (O călărire în zori).
Valul deţine de asemenea
proprietăţi magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava
de pe mal este, în poemul Frumoasă-i
(1866), chiar obiectul reflectat: "Dumbrava
cea verde pe mal / s-oglindă în umedul val".
În amurgurile liniştite
luna răsare permanent şi se reflectă dintotdeauna în apă.
La acest eveniment diurn, de umbre şi lumini magice, participă întreaga
imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un
tremur simetric al imaginii reflectate: "Să
fie sara-n asfinţit / Şi noaptea să înceapă; / Răsaie
luna liniştit / Şi tremurând din apă." (Să fie
sara-n asfinţit - 1882).
Stelele sunt privite adesea ca nişte icoane care străbat aici,
aproape, lângă noi, pe suprafaţa apei plane, luciul acesteia şi
se refractă până în fundul ei: "O
stea din cer albastru / Trecu a ei icoană / Din faţa apei plană /
În fundul diafan..." (Lectură).
În cuibarul rotit de ape, mai
degrabă din undele apelor liniştite decât de pe cer, luna veghează
în permanenţă: "Şi sărind
în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace, / În cuibar rotit
de ape peste cari luna zace." (Călin
nebunul).
După anul 1877, obosit şi dezamăgit de loviturile vieţii
şi de neînţelegerea societăţii contemporane lui, Eminescu
construieşte armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai
triste şi mai pline de renunţare. Poetul devine mai complex, iar decepţiile
din dragoste îl copleşesc şi îl marcheză pentru totdeauna. "Cum
s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului
neisprăvit?" se întreabă Tudor Arghezi la construirea unui
portret al poetului. Şi tot el adaugă: "Câteva
reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile." În această ultimă perioadă a
creaţiei eminesciene se petrece
o concentrare a imaginii, o stilizare şi o fixare de contururi apăsate.
Luminile se sting, culorile încep să pălească. Apar pe rând "oceanul
cel de gheaţă" (De câte ori, iubito...), "bolta alburie", "luna
cea galbenă - o pată" nu mai are strălucire, "Iar
timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!" (Trecut-au anii...). Toamna metaforică, ca anotimp al sfârşitului,
apare des: "O toamnă care întârzie / Pe-un istovit şi trist izvor;" (Te duci...).
Marmura slujeşte acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseţii
îngheţate, ireale, fantomatice parcă: "Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară..." (Nu mă înţelegi),
"Din încreţirea lungii rochii / Răsai ca marmora în loc"
(Atât de fragedă),
"Din valurile vremii, iubita
mea, răsai / Cu braţele de marmur..." (Din
valurile vremii...), "...chip
de marmură frumos"
(Te duci). Marmura apare din ce în
ce mai des cu atributele ei de material - rece, friguroasă, de gheaţă
- sugerând o atmosferă specifică
poeziei de renunţare sau tragică evocare a dragostei stinse: "O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
/ Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă lasă a petrece /
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi."
(Sonete).
În Înger
şi demon (1873),
plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuită cu
reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apă lină sau o
marmură curată. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai
expresiv decât însuşi obiectul. În acest poem există o vorbire
prematură despre marmură, ca despre un material curat, nu neapărat
rece şi respingător aşa cum îl va vedea poetul în ultimii săi
ani de creaţie:
"Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
/ Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină, / Se răsfrânge
ca-n oglindă a copilei umbră plină - / Umbra ei, ce ca şi dânsa
stă în rugă-ngenuncheată".
Gheaţa are şi ea
proprietăţi de oglindire, chiar dacă numai asemănarea este
cea care sugerează acest lucru: "Colinde,
colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni
oglinzilor" (Colinde, colinde).
În basmul liric Călin împlinirea dragostei se manifestă pregnant în
chipul fetei. Nunta se pecetluieşte
şi se petrece solemnă la marginea lacului, peste care luna se răsfrânge
ca în cuibarul apelor primordiale: "în cuibar rotind de ape, peste care luna zace". Poemul de
inspiraţie folclorică are un final de dragoste care constituie o
sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creaţie
erotică. Întunericul tainic şi strălucitor al pădurii de
argint, lucirile apei şi lunii, florile albastre, văzduhul tămâiat,
toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite
între fata de împărat şi Zburător. În Gazelul
de început al poemului Călin - file
din poveste imaginea iubitei devine mai frumoasă dacă este
contemplată într-o oglindă: "E iubitul care vine / De mijloc să te cuprindă / Şi în faţa
ta frumoasă / O să ţie o oglindă, / Să te vezi pe tine
însăţi / Visătoare, surâzândă".
Oglinda poate reflecta şi imagini mai puţin plăcute, dar care
trebuie neapărat descoperite pentru a te vedea pe tine însuţi: "Ea a doua zi se miră cum de
firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte".
Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei prinţese: "Vis frumos avut-am
noaptea. A venit un zburător / Şi strângându-l tare-n braţe,
era mai ca să-l omor... / Şi de-aceea când mă caut în păretele
de-oglinzi, / Singurică-n cămăruţă braţe albe eu
întinz...".
Scrisoarea I (1881)
îl expune pe poet într-o perspectivă cosmică în care se mişcă
cu o nespusă linişte şi stăpânire în diferite momente. În
primul moment el se plasează în obişnuita încă din tinereţe
perspectivă lunară, identificânu-şi raza propriei vederi cu raza
lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pătrunde în
viaţa oamenilor de pe pământ, surprinzându-i în ocupaţii care
caracterizează câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care îşi caută în oglindă înfrumuseţarea
chipului nesuferit de lumea din jurul său ("Unul
caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,..."), apoi înţeleptul sau istoricul
("Altul caută în lume şi în vreme adevăr"), neguţătorul, şi, în
sfârşit, dascălul, savantul, astronomul, un erou a cărui soartă
o deplânge. În medii omogene şi
izotrope, lumina se propagă în linie dreaptă. De aceea e nevoie de un
cer senin şi de liniştea absolută a nopţii prin care
transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej
de ridicare a poetului în ameţitoarea perspectivă cosmică. Există
uluitoare sugestii sonore de mişcare a sferelor: tristeţea
infinită a sfârşitului, colorat aproape omeneşte, descrierea
dispariţiei luminii, căderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însă
un sens mai larg. Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a
sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu nişte tonuri ordonate în
lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner şi alţii au oferit
numeroase demonstraţii şi exemple detaliate în care arta, în
general, reflectă construcţii la baza cărora se află
fenomenul de oglindire.
Târziu, în ultimile clipe
ale creaţiei sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect
uzual care reflectă, asemeni ochiului uman, aproape până la absorbţie
totală, frumuseţea desăvârşită a iubitei: "De-al
tău trup el se pătrunde, / Ca oglinda îl alege - / Ce priveşti zâmbind
în unde?
/ Eşti frumoasă, se-nţelege." (Lasă-ţi
lumea - 1883).
Reflectările în oglindă
sunt atât de puternic integrate în viaţa noastră de toate zilele, încât
avem impresia că le înţelegem complet. Cu toate acestea, numeroşi
oameni nu mai ştiu ce să răspundă când sunt întrebaţi:
"De ce
inversează o oglindă stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul?". Întrebarea stârneşte cu atât mai multă
confuzie, cu cât este uşor să construim oglinzi care să nu
inverseze stânga cu dreapta. Platon, în Timeu,
şi Lucreţiu, în Despre natura
lucrurilor, descriu o astfel de oglindă confecţionată
dintr-un dreptunghi de metal lustruit, căruia i s-a dat o formă uşor
concavă.
Dacă vă uitaţi într-o astfel de oglindă, vă veţi
vedea faţa, aşa cum o văd ceilalţi. Oglindirea unei pagini
tipărite poate fi şi ea, într-o astfel de oglindă,
citită fără dificultate.
La întrebarea de mai sus se poate
răspunde oarecum pe baza razelor luminoase şi a principiilor optice.
Simplul fapt că putem distinge dreapta noastră de stânga noastră
implică o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în
1900. Suntem, astfel, până la un punct, o minte asimetrică sălăşluind
într-un corp cu simetrie bilaterală. Eminescu surprinde clar asemenea
detalii în poezia care avea să-i înlocuiască sublim mai târziu
propriul său nume, Luceafărul:
"Şi din oglindă luminiş
/ Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe
faţa ei întoarsă.". Acest
poem de simbolistică mitologică şi filozofică este atât o
dramă a renunţării la dragoste, cât şi o dramă a cunoaşterii.
El tinde la explicarea sorţii nefericite a geniului în lumea contemporană
poetului, înfăţişat în forma atât de familiară lui
Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieţii şi gândirii
eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea
ierarhiei valorilor din opera tinereţii. În acest poem oglinda participă
la întregirea a două lumi diferite, oferind şansa unei iluzorii
apropieri: "Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma
adânc în vis / De suflet să se prindă".
Mistuit de o arzătoare
iubire pentru o "preafrumoasă fată" de împărat, Luceafărul, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, pătrunde
prin întrupări succesive în viaţa şi sufletul fiinţei pământene,
iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii. Comentând acest poem-oglindă,
George Călinescu, în "Studii
eminesciene - 75 de ani de la moartea poetului", publicat în anul 1965
de Editura pentru Literatură,
spunea: "Cele patru strofe care zugrăvesc cum cel menit să fie pură
oglindă lumii contemplă pe fata de împărat în oglindă,
sunt prilej nu numai de a observa o măiestrită tranziţie de la
static la dinamic, dar şi de a întrevedea într-acest ansamblu de
fantastic adevărul viziunii plastice".
Hyperion e readus la
realitatea abstractă şi solitară a existenţei lui în
finalul poemului, explicând această cunoaştere a deosebrii celor două lumi:
"Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor
şi rece.". Conştiinţa apartenenţei
la o lume superioară prin cunoaşterea rece a adevărului absolut e
de data aceasta slaba compensaţie a renunţării la patima
fierbinte şi ispititoare a vieţii pământeşti, a înfrângerii
în dragoste.
Oglinda poate fi folosită
la măsurarea urâţeniei, dezamăgirii, nefericirii. E de ajuns să
te priveşti într-o oglindă atunci când simţi aceste stări:
"Când îţi trec prin minte
acestea, copilă, / Te uiţi în oglindă şi îţi plângi
de milă;" (Viaţa). Nu mai puţin adevărat este şi faptul că oglinda
reprezintă obiectul în faţa căruia s-au scos de-a lungul
timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec
adeseori chiar în faţa ei: "Ci
tânăra speranţă în haină de mister / Arată-n
lume-oglinda-i cea plină de visări!" (Lumina).
"Oglinda-ţi spune farmecul cum trece", ne spune Shakespeare într-unul din
sonetele sale. Indiferent
de metamorfoza lucrurilor şi a oamenilor, oglinda este acelaşi rece
şi neiertător obiect care ne "spune" cum arătăm în
realitate. Dacă lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune
oglinda care reflectă totdeauna realitatea ca o făclie care ne însoţeşte
permanent în curgerea noastră: "Oricât
se schimbe lumea, de cade ori de creşte, / În dreapta-vă oglindă
de-a pururi se găseşte:
/ Căci lumea pare numai a
curge trecătoare / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare." (Ca o făclie).
Ochii femeii iubite pot
reflecta întreaga viaţă. În ei se regăsesc liniştea deplină
şi fericirea absolută: "Părea
c-aşteaptă s-o cuprind în braţă / Şi faţa mea cu
mânile s-o ieie / Ca să mă pierd în ochii-i de femeie. / Citind în
ei întreaga mea viaţă." (Părea c-aşteaptă...).
Realităţile pot apărea
uneori întoarse pe dos. Luna, deşi izvorul ei veşnic este întunericul,
nu răsare totdeauna pe cer, ci uneori îşi face apariţia direct
din ape, inundând totul cu lumină şi multiplicând la infinit undele
în care se revarsă: "Deodată luna-ncepe din ape să răsaie / Şi pân'
la mal durează o cale de
văpaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne / Ea, fiica cea de aur
a negurei eterne." (Sarmis).
Acelaşi astru are proprietăţi magice de a aluneca neobservat, putând
deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: "Cum
nu sunt ca ea, /
Ca să mă strecor, /
Drept oglinda ta / Să cobor!" (Ochiul tău iubit).
Tot luna poate fi şi o oglindă
a marilor suprafeţe terestre. Lanurile bogate pot fi văzute chiar pe
suprafaţa astrului. Iată o inversare de roluri între lună şi
lac, acesta din urmă având şi funcţia de acompaniament sonor:
"Şi verzile lanuri se leagănă-n
lună, / Şi lacuri cadenţa cântărilor sună." (Diamantul
nordului - Capriccio). O frunte gânditoare poate fi
privită metaforic ca o mare oglindă a lumilor senine şi virtuale:
"Şi-n fruntea mea, oglindă
a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi."
(Cum universu-n stele...). Despre
toate aceste inversiuni George Călinescu afirma la un moment dat: "...puterea
de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără
fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri.
Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca
nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală..."
Din punct de vedere fizic o
imagine se numeşte reală, atunci când ea se obţine din
intersecţia razelor de lumină, şi virtuală, dacă
se obţine din intersecţia prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusă printr-o proiecţie de pe zăpadă
direct pe cer, acesta din urmă având şi el proprietatea de a răsfrânge
şi zugrăvi umbre, culori şi mişcări de tot felul. În Călin
nebunul poetul reuşeşte să reflecte realitatea în acest mod,
ca printr-o proiecţie pe un gigantic şi tulburător ecran: "Lumea iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă, /
Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă / Şi
mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută, / Parcă faţa-i
cuvioasă e cu ceară învăscută".
În legătură cu sfârşitul
tragic al poetului care a cântat şi încântat atât de frumos oglinda,
Garabet Ibrăileanu, în Studii
literare, a afirmat că "...poate
avem dreptul să spunem că în Eminescu
natura crease pe cel mai mare liric modern şi că, geloasă de
propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă
în care s-a răsfrânt atât de încântător."
Pentru Eminescu, lumea este un
spectacol miraculos, în care spaţiul şi timpul capătă o
puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele
mai stranii, de aceea poetul ni-l înfăţişează adesea ca pe
un joc etern de lumini şi umbre, o imensă oglindă în care
fiecare dintre noi ne putem regăsi în întregime ori de câte ori dorim să
ne privim în ea.
În Eminescu
şi eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: "Eminescu este, fără îndoială, un poet al privirii. Dar
între el şi «lumea de piatră» apar tot felul de obstacole care
opacizează «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului
şi «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca
«munţi de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor
viaţă prin ceaţă», Eminescu devine un poet al privirii
neiertătoare. Când
poetul vede visul ce se destramă, realitatea apare oribilă şi
necesitatea voalării elementelor referenţiale, ostile visului luminos,
se împlineşte cu ajutorul poeziei."
Prin tulburătoarea sa viaţă cât şi prin întreaga sa operă poetică, Eminescu ne-a fost, ne este şi ne va rămâne o veşnică şi luminoasă oglindă.
Petre Rău - august, 2002